|
Astãzi, 9 mai, se sãrbãtoreste Ziua Europei. Prezentãm mai jos un scurt istoric al acestui moment.
Pe 5 iunie 1947, într-un
discurs rostit la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul
Marshall, propune statelor europene sã prelungeascã si sã
sporeascã ajutorul economic nord-american, care, la sfârsitul
conflictului mondial, îmbrãcase diferite forme. Dar Statele Unite
pun o conditie pentru aceastã ofertã, statele europene vor trebui
sã participe la o institutie însãrcinatã cu gestiunea
colectivã a ajutorului si cu colaborarea unui program de reconstructie
europeanã. Aceasta va constitui prilejul desfasurãrii Conferintei
de Cooperare Economicã Europeanã care va studia bilantul nevoilor
comune. Pe 16 aprilie 1948 este semnatã conventia instituind Organizatia
Europeanã de Cooperare Economicã. Saisprezece state sunt pãrti
ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda,
Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia
si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul
Triestului. Între timp Uniunea Sovietica a convins "noile democratii"
ale Europei centrale si rãsãritene sã nu accepte oferta
americanã - în special Cehoslovacia, care se raliase propunerii
lui Marshall. Ulterior, douã state vor fi admise în OECE, Republica
Federalã Germania în 1955 si Spania în 1959.
În paralel cu cele descrise mai sus, alte evenimente pe planul relatiilor
internationale îsi pun amprenta asupra dezvoltãrilor ce au loc
la nivel european. Conferinta din 24 aprilie 1947 asupra problemei Germaniei
care a avut loc la Moscova, a fost semnalul pentru Occident cã Moscova
se transformã dintr-un aliat în principala amenintare pentru
democratiile europene. Explozia primei bombe atomice sovietice din septembrie
1949 precum si constantele amenintãri venite din partea Kremlinului
au dus la cresterea stãrii de incertitudine si teama care vor caracteriza
de altfel perioada rãzboiului rece.
Problema germanã devenea din ce în ce mai acutã în
discutiile de la nivelul cancelarilor occidentale. Statele Unite doreau ca
Republica Federalã Germanã sã fie ajutata pe plan economic,
iar unele voci de la Washington sustineau chiar o reînarmare a tarilor
învinse. Diplomatia francezã se afla în fata unei dileme.
Astfel, Franta trebuia sã aleagã între douã variante,
ori va sustine eforturile americane de reconstructie a Germaniei inclusiv
a zonei Ruhr si Saar, ori sã ia o pozitie fermã împotrivã,
ceea ce ar fi dus la un impas în relatiile cu Bonnul. În primãvara
anului 1950, a sosit momentul la care trebuia luata o decizie, deoarece Robert
Schuman, ministrul afacerilor externe francez, a fost însãrcinat
de omologii sãi american si britanic sã propunã un plan
de reintegrare a Germaniei în lumea economico-politicã occidentalã.
O întâlnire la vârf între cele trei guverne a fost
programatã sã aibã loc la 10 mai 1950 .
Una din principalele probleme de la acea moment era datã de criza de
supraproductie de otel care se prefigura în diferite tãri europene.
Cererea scãdea, preturile cãdeau în ritm alarmant si apãreau
semne cã producatorii de otel se vor îndrepta, în virtutea
traditiei interbelice, spre un cartel care sã restrictioneze concurenta
în acest domeniu.
Pentru a descurca încâlcita retea de probleme existente la nivel
european la acel moment, Robert Schuman a apelat la geniul inventiv a unui
om încã necunoscut publicului larg, Jean Monet, dar care avea
în spate o exceptionalã experientã în urma unei
cariere lungi si pline de evenimente internationale. La acel moment Jean Monet
era responsabilul pentru planul de refacere a Frantei promovat de Charles
de Gaulle în 1945 si era una din personalitãtile cele mai influente
din lumea occidentala. În timpul primului rãzboi mondial, el
a organizat structurile logisticii de aprovizionare pentru fortele aliate.
Secretar General adjunct al Ligii Natiunilor, bancher în SUA, Europa
de Vest si China, el a fost unul din cei mai apropiati consilieri ai Presedintelui
Roosvelt si arhitectul programului "Victoria" care a asigurat superioritatea
militarã americanã asupra fortelor Axei.
Ministrul francez de externe i-a prezentat lui Jean Monet problemele care
îl preocupa. Întrebarea "Ce sa facem în privinta Germaniei?"
era obsesia lui Robert Schuman, nãscut în Lorena si un crestin
fervent miscat adânc de posibilitatea de a duce la îndeplinire
ceva care va stopa o noua conflagratie în viitor între Franta
si Germania. În fruntea micii sale echipe din rue de Martignac, sediul
"Comisariatului pentru plan", Jean Monet încerca la rândul
sãu gasirea unui raspuns la întrebarea aceasta. Principala lui
preocupare era politica internationalã. Si-a dat seama cã rãzboiul
rece era consecinta competitiei dintre cele douã mari puteri în
Europa iar o Europã divizatã era sursa unor serioase temeri.
Cresterea unitãtii continentului ar fi o solutie pentru reducerea tensiunilor.
Jean Monet monitorizase în acest sens numeroasele dar fãrã
de succes initiative catre o mai mare integrare care au urmat Congresului
de la Haga din 1948 .
Crearea Consiliului Europei la 5 mai 1949 a arãtat faptul cã
guvernele nu erau gata sa îsi limiteze prerogativele. Acest lucru se
datora în mare parte unui fapt normal, perioada de timp de la sfârsitul
razboiului nu fusese suficient de lungã pentru a sterge din constiinta
populatiilor europene a anumitor traume si sentimente. Jean Monet a dedus
faptul cã succesul integrarii se poate baza pe o limitare a obiectivelor
cãtre arii specifice, cu un impact psihologic ridicat, si introducerea
unui mecanism comun de luare a deciziilor, mecanism cãruia sã
i se adauge treptat responsabilitãti suplimentare.
Jean Monet si echipa sa, la sfârsitul lunii aprilie 1950, au schitat
o notã de câteva pagini care continea ratiunea precum si pasii
de urmat în directia unei propuneri care va radicaliza diplomatia traditionalã.
În legaturã cu acest document, initiatorii sãi au pãstrat
secretul pentru a preîntâmpina inevitabilele obiectii si contrapropuneri
care ar fi apãrut dacã el ar fi fost dat publicitãtii.
A fost înmânat lui Bernard Clappier, directorul Biroului privat
al lui Robert Schuman. Din acest moment propunerea a intrat în arena
politica, iar în dimineata de 9 mai, pe când ministrul
francez apãra acest plan în fata celorlalti ministrii ai guvernului
francez, un mesager din biroul sãu i-a înmânat-o personal
Cancelarului Adenauer la Bonn. Reactia acestuia a fost imediatã si
entuziastã. A raspuns imediat cã este pe deplin de acord cu
aceastã initiativã.
Având acordul celor doua guverne, francez si german, Robert Schuman
a facut o declaratie publicã la o conferintã de presã
tinutã la ora 4 p.m. în salonul Orologiului din Quai d'Orsay.
În Declaratie, Robert Schuman propunea "sã se plaseze ansamblul
productiei franco-germane a cãrbunelui si otelului sub o Înaltã
autoritate comunã, într-o organizatie deschisã participãrii
altor tãri ale Europei", prin aceasta "va fi realizatã
în mod simplu si rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii
unei comunitãti economice si se va introduce fermentul unei comunitãti
mai largi si mai profunde între popoarele mult timp opuse prin diviziuni
sângeroase" si "Prin punerea în comun a productiilor
de baza si instituirea unei Înalte Autoritãti noi, ale cãrei
decizii vor lega Franta, Germania si tãrile care vor adera, aceastã
propunere va realiza primele baze concrete ale unei federatii europene indispensabile
mentinerii pãcii".
Ziua de 9 mai a devenit Ziua Europei, fiind sãrbãtoritã
în fiecare an, inclusiv de România din anul 1995.