PARTICULARITATI ALE ORDINII JURIDICE COMUNITARE

Asist. univ. drd. AUGUSTINA DUMITRASCU

PLAN

1. Cele trei Comunitati Economice Europene – un nou tip de organizatii internationale care au creat o ordine juridica orginala
2. Prezentare generala a ordinii juridice comunitare
3. Punerea în aplicare a legislatiei comunitare (efectul si aplicabilitatea directa, imediata, prioritara)
4. Concluzii – autonomia dreptului comunitar

1. Cele trei Comunitati Economice Europene – un nou tip de organizatii internationale care au creat o ordine juridica orginala

Crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO)

Prima Comunitate creata a fost Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului; iata care a fost contextul în care a aparut ideea înfiintarii unei asemenea organizatii. Tratatul instituind Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, semnat la Paris , a avut la baza Planul Schuman , elaborat de Jean Monnet, comisar al Planului francez de modernizare. Scopul principal al Planului si mai târziu si al CECO este acela al plasarii productiei franco-germane de carbune si otel sub o institutie suprema comuna, Înalta Autoritate, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene care împartaseau aceleasi principii de dezvoltare pasnica. Astfel, datorita geniului inventiv al unui om remarcabil al vremii, Jean Monnet, este creat un nou sistem de colaborare între state: integrarea, spre deosebire de cooperarea traditionala existenta pâna atunci între statele membre ale unei organizatii. Ceea ce caracterizeaza, în esenta, o organizatie de integrare este faptul ca statele membre convin de comun acord sa transfere, în anumite domenii, competenta luarii deciziei de la nivel national la nivel supranational.
Astfel, C.E.C.O. este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale, acestea rezultând din delegarea suveranitatii consimtita de state, contribuind la reconcilierea si cooperarea franco-germana si liberalizând productia si schimburile de materii prime (carbune, otel), fundamentale în industrie. Celelalte doua Comunitati (Comunitatea Economica a Energiei Atomice si Comunitatea Economica Europeana), care i-au urmat CECO, se înscriu pe aceeasi linie de integrare economica.
Înca de la aparitia lor, Comunitatile au fost considerate ca având institutii originale. Si, fara îndoiala, acestea sunt originale prin obiectivele si prin spiritul lor. Însa noutatile cele mai importante aduse de semnatarii Tratatelor de la Paris, Roma, Maastricht si Amsterdam nu rezida în scopurile urmarite; definirea obiectivelor politice si economice comune se regaseste în cazul oricarei organizatii interetatice, inclusiv al celor realizate prin mijloace integratoare; art.2 din Tratatul de la Roma care defineste misiunea CEE (1), ar putea foarte bine figura în statutul unei organizatii internationale “clasice”.
Veritabila revolutie adusa de Comunitati în cadrul institutiilor europene devine vizibila atunci când luam în considerare tehnica juridica folosita pentru construirea lor. Bineînteles, la o prima vedere, dreptul Comunitatilor pare compus din elemente bine cunoscute: tratate internationale, acte juridice unilaterale emise de organe competente, acte jurisdictionale. Dar, daca, dincolo de aceste elemente simple, luam în considerare ansamblul constituit prin combinarea lor, atunci constructia juridica comunitara devine profund originala. Aceasta originalitate rezulta din ceea ce am putea numi: “paradoxul” Comunitatilor Europene.
Este de notorietate distinctia între ordinea juridica interna si cea internationala. Ordinea juridica interna guverneaza, prin intermediul dreptului public, organizarea puterilor publice si relatia acestora cu particularii, iar, prin intermediul dreptului privat, relatiile între particulari. Acest drept intern, în vigoare în cadrul unei colectivitati statale, are ca fundament legea, act unilateral emis de organele nationale competente. În ceea ce priveste ordinea juridica internationala, aceasta guverneaza relatiile între state, reprezentând dreptul relatiilor interstatale, iar instrumentul acestui tip de drept este, bineînteles, tratatul, vazut în calitate de acord între suverani.
Ceea ce numim “paradoxul” comunitar este, de fapt, ambitia pe care au avut-o “parintii” celor trei Comunitati europene de a construi o ordine juridica interna prin mijloace tehnico-juridice a caror baza este data de tratatul international.
Asadar, astfel cum afirmam anterior, sursele dreptului comunitar ilustreaza, prin complexitatea lor, “paradoxul” Comunitatilor. Ele formeaza o ierarhie a unor reguli de drept, ierarhie în fruntea careia se afla Tratatele de la Paris si Roma.

2. Prezentarea generala a ordinii juridice comunitare

Curtea de Justitie a Comunitatilor, fara a avea pretentia realizarii unei ierarhizari absolute, a stabilit o ordonare logica a sistemului izvoarelor dreptului comunitar în functia de baza juridica a adoptarii lor si de relatia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate urmatoarele izvoare: tratatele institutive si cele subsecvente (dreptul primar), principiile generale de drept, acordurile internationale încheiate de CE, dreptul comunitar derivat si sursele complementare.
Într-o maniera generala, putem distinge între sursele scrise si sursele nescrise ale dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adica dreptul comunitar primar si dreptul comunitar conventional, si, pe de alta parte, dreptul comunitar derivat.
Voi analiza în continuare doar sursele ce formeaza dreptul derivat si mai precis numai izvoarele obligatorii, datorita faptului ca acestea ocupa un volum impresionant în economia izvoarelor dreptului comunitar, iar România, ca viitor stat membru al UE, va trebui sa cunoasca foarte bine si acest aspect al statutului juridic al izvoarelor mentionate.
Articolul care contine nomenclatura oficiala a actelor comunitare derivate este art.249 TCE (regulament, directiva, decizie, recomandare, aviz). Voi prezenta pe scurt primele trei izvoare.

REGULAMENTUL este caracterizat prin aplicabilitate generala, el asemanându-se cu legea din dtreptul intern, în sensul ca se adreseaza unei categorii abstracte de destinatari.
De asemenea, o a doua caracteristica este data de obligativitatea în întregime a regulamentului, adica si cu privire la scopul de atins, cât si cu privire la formele, mijloacele folositele în acest sens. Asadar, regulamentul este un act comunitar complet din punct de vedere juridic (este interzisa aplicarea sa incompleta sau selectiva), de aici decurgând ultima caracteristica a acestuia, si anume: directa aplicabilitate. Aceasta presupune faptul ca nu este necesara adoptarea unor masuri legislative nationale de aplicare a lui.

DIRECTIVA, spre deosebire de regulament, nu are aplicabilitate generala decât în cazuri exceptionale si atunci precizeaza expres; directiva are anumiti destinatari desemnati (numai statele membre), în plus fiind incompleta din punct de vedere juridic, în sensul ca ea cuprinde un singur element (care este si obligatoriu), si anume: scopul pe care statele membre trebuie sa îl atinga; mijloacele, formele de atingere a sa sunt lasate la latitudinea acestora.
S -a constatat în perioada recenta o practica la nivel comunitar, în directia elaborarii unor directive din ce în ce mai detaliate, astfel încât marja de manevra a statelor este mult diminuata. Aceasta practica a fost criticata în fata CJCE, spunându-se ca în acest mod directiva se transforma practic într-un regulament. CJCE a raspuns prin precizarea ca nu este nimic rau în a adopta directive clare si precise, acest lucru nu reprezinta un pericol, deoarece exista un element care va împiedica întotdeauna transformarea directivei într-un regulament, si anume: directiva, spre deosebire de regulament, va avea întotdeauna nevoie de masuri interne de transpunere, lucru care nu este valabil pentru regulament – un act comunitar complet din punct de vedere juridic. Ar mai fi de precizat un aspect: statele sunt obligate sa aleaga masuri legislative corespunzatoare, care sa fie capabile sa faca directiva sa “functioneze” efectiv, si aici ma refer la forta juridica a actului de aplicare a directivei, precum si la publicitatea de care beneficiaza, elemente care constituie limite în plus pentru alegerea formei de aplicare de catre state.
Ultima caracteristica diferentiaza din nou directiva de primul act analizat. Astfel, directiva, neavând în continutul sau decât scopul de atins, nu are aplicabilitate directa în dreptul intern al statelor membre, deci trebuie însotita de acte legislative nationale de transpunere. Totusi, trebuie mentionat faptul ca directiva are un efect direct.
Ajungând la acest punct, doresc sa fac o mica paranteza si sa precizez ca trebuie mentionata distinctia între aplicabilitatea directa si efectul direct al dreptului comunitar în general. Am vazut ce înseamna aplicabilitatea directa; cealalta notiune aminitita presupune faptul ca dreptul comunitar creeaza în mod direct în favoarea, respectiv în sarcina destintarilor drepturi, respectiv obligatii.
Revenind la directiva, trebuie amintit ca directiva beneficiaza de un efect direct circumastantiat de anumite conditii. Astfel, în situatia în care, în termenul precizat de directiva statul nu adopta masuri de transpunere a sa ori daca masurile sunt inadecvate si, ca o conditie cumulativa, un resortisant este prejudiciat, acesta se poate prevala fie de aplicare gresita, fie de neaplicarea în termen a directivei, fiind vorba, deci, despre un efect direct vertical ascendent.

DECIZIA este prin excelenta un act comunitar cu destinatari desemnati (fie state membre, fie resortisanti – identificati si identificabili) si contine, ca obligatorii atât scopul, cât si mijloacele de atingere a lui, având, ca si regulamentul, aplicabilitate directa în dreptul intern(2).

3. Punerea în aplicare a legislatiei comunitare (aplicabilitatea directa, imediata, prioritara a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre)

a) Dreptul comunitar consacra monismul (aplicarea imediata) si impune respectarea sa de catre statele membre. Aceasta deoarece sistemul comunitar nu poate functiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea un sistem de integrare. Se realizeaza acel transfer de competenta de la statul national la CE. În relatia CE-state membre, dreptul comunitar, originar sau derivat, e imediat aplicabil în ordinea juridica interna, facând parte din aceasta. Nu e necesara o formula speciala de introducere în dreptul intern, iar judecatorii nationali trebuie sa îl aplice, de asemenea, el aplicat în calitatea sa de drept comunitar.
b) Concret, efectul direct al dreptului comunitar reprezinta dreptul oricarei persoane de a cere judecatorului sa i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecatorul are obligatia de se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislatia tarii careia îi apartine. Recunoasterea efectului direct înseamna garantarea statutului juridic al cetateanului.
Aplicabilitatea directa presupune, deci, nu mai sunt necesare masuri interne de aplicare a dreptului comunitar deoarece acesta este complet din punct de vedere juridic (exemplu: decizia, regulamnetul, tratatele)
Decizia CJCE care a consacrat principiul e Hotarârea Van Gend si Loos, 1963, în care se afirma: “obiectivul Tratatului CEE îl constituie realizarea unei Piete Comune de a carei functionare sunt direct raspunzatori justitiabilii CE; prin urmare, Tratatul e mai mult decât un acord care ar crea doar obligatii reciproce între statele contractante, iar CE reprezinta o noua ordine juridica ai carei subiecti sunt nu numai statele membre, ci si resortisantii acestora”.
c) CJCE a confirmat oficial principiul prioritatii în Hotarârea Costa. Speta rezolva conflictul dintre dreptul comunitar european – Tratatul CEE si o lege interna posterioara – Legea italiana de nationalizare a electricitatii, din 6.09.1962. S-a acordat prioritate DCE, doarece numai astfel se pot îndeplini obiectivele CE, realizarea Pietei Comune impunând aplicarea uniforma a dreptului comunitar, fapt fara de care nu se poate produce integrarea. Au prioritate toate normele comunitare (primare sau derivate) si împotriva tuturor normelor nationale: administrative, legislative, juridice sau chiar constitutionale.

4. Concluzii – autonomia dreptului comunitar european

Am considerat importanta prezentarea câtorva elemente referitoare la particularitatile aplicarii dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre, tocmai din perspectiva interesului actual si mai ales de viitor al României în calitate, în prezent, de stat asociat, dar si de viitor membru al UE, interes materializat într-o întelegere cât mai exacta si o aplicare cât mai corecta a relatiei dintre cele doua sisteme de drept: intern si comunitar, ca o conditie esentiala a realizarii scopului integrator prevazut de Tratatele institutive ale celor trei Comunitati europene.
În urma celor precizate rezulta autonomia ordinii juridice comunitare, care nu exclude colaborarea cu sistemele juridice nationale, cooperare care este nu numai utila, dar si necesara si care se exprima, în principal, printr-o participare a autoritatilor statale la punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Fiind un instrument de interes comun pentru toate popoarele si statele Comunitatilor, dreptul emanat din surse comunitare nu este nici un drept strain, nici un drept extern. El este propriu fiecaruia dintre statele membre, ca si dreptul national al acestora, cu singura calitate suplimentara ca el reprezinta ierarhia textelor normative ale fiecarui stat.

(1) Art.2, TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piete comune, a unei Uniuni economice si monetare si prin punerea în aplicare a politicilor sau actiunilor comune vizate de art.3 si 4, promovarea, în cadrul ansamblului Comunitatii, a unei dezvoltari armonioase, echilibrate si durabile a activitatilor economice, a unui nivel de angajare a fortei de munca si de protectie sociala ridicat, a egalitatii între barbati si femei, a cresterii durabile si neinflationiste, a unui înalt grad de competitivitate si de convergenta a performantelor economice, a unui înalt nivel de protectie si de ameliorare a calitatii mediului, a ridicarii nivelului si calitatii vietii, a coeziunii economice si sociale si a solidaritatii între statele membre”.

(2) Aplicarea dreptului comunitar la cazuri de speta