procedura de infrigement

Procedura de infringement este principalul mijloc pe care îl are la dispozitie Comisia Europeana pentru a sanctiona state care nu respecta dreptul european.
Folosirea termenului de „procedura de infrigement” nu este unitara: unii utilizându-l pentru a descrie doar etapa pre-contencioasa, atii pentru a se referi si la etapa contencioasa în fata CEJ.
Procedura se aplica oricarui domeniu reglementat de dreptul comunitar.
Posibilitatea aplicarii de sanctiuni financiare unui stat membru care nu a executat o hotarâre de constatare a unei încalcari a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht, care a modificat în acest sens fostul articol 171 din Tratatul CE, devenit acum art. 260 TFUE. Acest articol din TFUE cuprinde urmatoarele:
„(1) În cazul în care Curtea de Justitie a Uniunii Europene constata ca un stat membru a încalcat oricare dintre obligatiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat sa ia masurile pe care le impune executarea hotarârii Curtii.
(2) În cazul în care considera ca statul membru în cauza nu a luat masurile pe care le impune executarea hotarârii Curtii, Comisia poate sesiza Curtea, dupa ce a dat statului în cauza posibilitatea de a-si prezenta observatiile. Comisia indica cuantumul sumei forfetare sau al penalitatii cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauza trebuie sa le plateasca si pe care îl considera adecvat situatiei.
În cazul în care Curtea constata ca statul membru în cauza nu a respectat hotarârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalitati cu titlu cominatoriu.
Aceasta procedura nu aduce atingere articolului 259.
(3) În cazul în care sesizeaza Curtea printr-o actiune în temeiul articolului 258, considerând ca statul respectiv nu si-a îndeplinit obligatia de a comunica masurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedura legislativa, Comisia poate indica, în cazul în care considera necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalitatii cu titlu cominatoriu care urmeaza a fi platita de statul respectiv si pe care îl considera adecvat situatiei.
În cazul în care constata neîndeplinirea obligatiei, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalitati cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligatia de plata intra în vigoare la data stabilita de Curte prin hotarârea sa”.
Cazurile în care se aplica procedura de infrigement sunt cele în care Comisia Europeana sesizeaza ca anumite prevederi ale legislatiei unui stat membru UE încalca legislatia comunitara. Aceasta constatare are loc fie în urma unei plângeri primite, a unei investigatii proprii sau datorita lipsei notificarii privind transpunerea obiectivelor comunitare de catre respectivul stat membru.
Procedura urmeaza etape foarte precise, iar statul vizat va fi deferit Curtii Europene de Justitie (CEJ), cu sediul la Luxemburg, care are posibilitatea sa decida sanctiuni.
Prima etapa a procedurii consta în transmiterea unei notificari. Comisia Europeana cere unui stat vizat sa-i prezinte, într-o perioada determinata, observatiile sale asupra unei probleme de aplicare a dreptului Uniunii.
În acest stadiu, obiectivul este conformarea voluntara a statului vizat, care are dreptul de a-si prezenta observatiile si argumentele.
Aceasta etapa este denumita erapa informala si nu este reglementata de catre Tratat.
În cazul în care Comisia considera ca aceste observatii nu sunt suficiente, cea de a doua etapa consta în trimiterea unei scrisori de notificare formala. Prin acest document se cere statului membru sa prezinte observatii referitoare la problema identificata.
Scrisoarea include doar un sumar al deciziei Comisiei, Comisia putând completa ulterior scrisoarea de notificare.
Scopul scrisorii de notificare este de a oferi statului în cauza posibilitatea de a-si prezenta explicatiile referitoare la problema semnalata.
De obicei se prezinta în scrisoare un singur caz de infringement, dar pot exista situatii în care sa existe o anexa la aceasta în care sa fie prezentate si alte situatii de infringement.
În mod obisnuit, termenul de raspuns la aceasta scrisoare este de 2 luni, neputându-se invoca perioada de vacanta ca motiv pentru prelungirea lui. Totusi, termenul poate fi prelungit la cererea statului membru, daca este prima cerere de acest fel din partea statului membru. Totusi, termenul cu care va fi prelungit termenul initial de raspuns nu va putea fi mai mare decat cel dintâi.
Statul membru sesizat îsi poate prezenta prin raspuns argumentele referitoare la problema identificata.
Într-un termen de 2 luni de la primirea observatiilor de la statul membru vizat sau de la lipsa de reactie a acestuia, Comisia Europeana emite o opinie motivata. Prin aceasta, Comisia solicita statului membru sa se conformeze legislatiei comunitare într-un termen anume, de obicei cel de 2 luni. Acest termen poate fi prelungit în urmatoarele conditii:
- cererea are ca obiect permiterea statului membru sa initieze proceduri legislative pentru a se conforma cu „opinia motivata”;
- cererea trebuie sa contina un calendar precis si realist, spre exemplu o propunere legislativa însotita de cererea pentru includerea acesteia pe agenda de lucru a unui organism legislativ (Parlamentul);
Timpul suplimentar acordat nu poate depasi termenul de trei luni.
Nu se acorda extinderi ale termenului pentru vacante si sarbatori.
În lipsa unui raspuns la opinia motivata sau daca acesta este considerat nesatisfacator, Comisia poate sesiza Curtea Europeana de Justitie. Comisia nu are obligatia sa faca acest lucru, însa, în practica, aceasta considera ca un stat care nu da curs unui aviz motivat si nu îsi aliniaza legislatia interna la dreptul european trebuie sa compara în fata Curtii.
Între decizia de-a initia procedura de infringement (scrisoarea de notificare formala) si inaintarea actiunii catre CEJ nu trebuie sa existe o perioada mai mare de 18 luni.
Sesizarea CEJ trebuie realizata în cel mult o luna de la momentul luarii deciziei de a se face acest lucru.
CEJ stabileste daca obiectul litigiului reprezinta sau nu o încalcare a normelor comunitare, dar nu are competenta de a preciza masurile concrete, necesare a fi luate î n statul membru respectiv.
În ceea ce priveste punerea în aplicare a deciziei CEJ, statul membru are la dispozitie trei luni pentru a lua masurile necesare si de a raporta Comisiei rectificarea problemei.
La o luna de la decizia finala a CEJ, Comisia trimte statului membru a doua scrisoare de notificare formala, reamintindu-i obligatia de-a lua masurile necesare. În lipsa luarii acestora, Comisia va emite o opinie motivata, specificând punctele în care statul nu s-a conformat deciziei CEJ.
În cazul în care statul membru nu adopta masurile necesare, Comisia îl va aduce pentru a doua oara în fata CEJ pentru a solicita condamnarea acestuia la plata unei amenzi si/sau a unor penalitati.
Determinarea sanctiunii trebuie sa se bazeze pe obiectivul masurii, care este asigurarea
aplicarii eficiente a dreptului comunitar. Comisia estimeaza ca aceasta determinare trebuie sa fie bazata pe trei criterii fundamentale:
- gravitatea încalcarii,
- durata acesteia,
- necesitatea asigurarii faptului ca efectul descurajator al sanctiunii poate evita recidiva.
Sanctiunile propuse de catre Comisie Curtii de Justitie trebuie sa fie previzibile pentru statele membre si trebuie sa fie calculate dupa o metoda care respecta atât principiul proportionalitatii cât si principiul egalitatii de tratament între statele membre. Este, de asemenea, important sa existe o metoda clara si uniforma, deoarece Comisia trebuie sa justifice în fata Curtii modalitatea în care a stabilit suma propusa.

Ce se intampla in UE in iunie 2003 ? Click aici

Bibliografie: