Standardele
de mediu constituie o preocupare constanta atata pentru cetatenii
Uniunii cat si pentru reprezentantii lor la nivelul decizional.
Nu degeaba Germania a avut in guvernul sau pentru doua mandate
o coalitie social-ecologista, ba inca verzii cu portofoliul externelor.
Un carcotas ii poate acuza pe occidentali ca sufera de ipocrizie
in problema protectiei mediului dat fiind ca puternica economie
vestica a crescut la stadiul actual si datorita distrugerilor
aduse naturii in trecut. Dar, in sfarsit, fata de dragutii de
americani, care cu ocazia Protocolului de la Kyoto privind gazele
cu efect de sera au fugit cat colo, europenii incearca sa isi
plateasca o parte din datoria catre natura prin politici economico-sociale
cat mai prietenoase pentru mediu.
Moda promovarii unor actiuni economice ecologice nu reprezinta
doar o fapta frumoasa facuta pentru o idee abstracta ci implica
poate chiar supravietuirea omenirii cum o cunoastem astazi, anul
2005 si dezastrele declansate de schimbarile de mediu cred ca
este un exemplu cat se poate de clar si actual.
Apropo de cele de mai sus, imi aduc aminte cum la scoala prin
clasele mici invatam despre resursele naturale si clasificarea
acestora in regenerabile si neregenerabile. Pe langa faptul ca
apa era inclusa in prima categorie, mintea noastra de europeni
obisnuiti cu prezenta raurilor, lacurilor si, dupa un mers mai
scurt sau mai lung cu trenul, a marii, ne facea sa privim intr-un
fel destul de depreciativ apa. Greseala pe care cei aproape 1
miliard de conlocuitori ai Planetei fara acces direct la apa nu
ar face-o.
Interesant este faptul ca daca in continuare nu ne putem plange
ca nu avem destul resurse de apa la indemana, folosirea lor nu
mai este chiar atat de sigura. Nu mai departe de acum cateva zile
citeam un articol cu privire la obiceiul de a se folosi apa din
Dunare pentru gatirea mancarii, ziaristul apostrofand incostienta
celor care utilizau aceasta apa poluata. Asa ca nu este de mirare
ca Uniunea a tratat in mod serios problema, primul val de reglementari
comunitare in acest domeniu datand deja din 1975.
In deceniul al saptelea, comunitatile s-au preocupat mai ales
de impunerea unor standarde de calitate pentru lacurile si raurile
a caror apa era folosita pentru baut. Abia dupa aceea ele au extins
reglementarile si la impuneri privind calitatea apei piscicole
sau a celei de imbaiat.
Desi, la inceputul anilor `90 a urmat un al doilea val de reglementari
comunitare in acest domeniu, mai ales cu privire la apele reziduale,
o data cu trecerea anilor au inceput sa apara presiuni din ce
in ce mai puternice pentru o regandire totala a politicii apei
la nivelul Uniunii. Parlamentul European s-a facut de multe ori
purtatorul de cuvant principal al acestor cerinte, determinand
Consiliul si Comisia Europeana sa actioneze la randul lor.
Dat fiind interesul general cu privire la problematica acvatica,
Comisia Europeana a decis sa se sfatuiasca, inainte de propunerea
noului cadru normativ, nu numai cu institutiile europene si guvernele
membre ci si cu ONG-urile interesate sau autoritatile locale si
regionale.
Rezultatul procesului de consultare a dus la prezentarea de catre
Bruxelles a unei propuneri de Directiva cadru ce continea urmatoarele
elemente principale:
- extinderea protectiei apelor la toate apele, atat cele de suprafata
cat si cele subterane;
- atingerea unui "nivel bun" pentru toate apele intr-o
anumita perioada de timp;
- managementul apelor bazat pe bazinul raurilor;
- o "apropiere combinata" a limitelor de emisie si standardelor
de calitate;
- impunerea unor preturi corecte;
- implicarea mai mare a cetatenilor;
- rationalizarea legislatiei din domeni.
Dupa un proces care a mai durat ceva timp, Directiva a fost publicata
si a intrat in vigoare pe 22 decembrie 2000. Ea a stabilit 2015
ca data tinta pentru ca toate resursele de apa din Uniune sa aiba
o buna calitate. Atingerea obiectivului trebuia sa fie facuta
pe baza mai multor actiuni, printre care se detaseaza:
- scaderea poluarii;
- managementul cooperativ al surselor de apa pe fiecare bazin
in parte.
S-a considerat ca este mult mai indicat a se lucra in functie
de fiecare bazin acvatic decat sa se aiba de a face cu barierele
actuale administrative si politice. Astfel, s-a luat decizia ca
fiecare bazin de rau sa aiba propriul sau plan de management,
acesta urmand sa fie refacut in functie de noile realitati la
fiecare sase ani. Documentul cuprinde o descriere detaliata a
modului in care obiectivele stabilite pentru respectivul curs
de apa (nivelul ecologic, cantitativ, chimic sau ariile protejate)
vor fi realizate in timpul prevazut. El va include si toate rezultatele
analizelor referitoare la: caracteristicile cursului de apa, impactul
activitatilor umane asupra calitatii apelor din bazin, estimarea
efectelor legislatiei in vigoare, precum si o estimare a celor
ramase in calea indeplinirii obiectivelor stabilite si setul de
masuri ce se vor aplica pentru inlaturarea lor. Pe langa aceste
actiuni, se va proceda si la o analiza economica referitoare la
utilizarea apei respectivului bazin, pentru a se putea fundamenta
masurile luate in functie de balanta cost/rezultate.
Cum se intampla adesea prin Uniune cu legislatia comunitara, unele
tari au fost mai harnice in aplicarea Directivei, altele au ramas
cu mult in urma. Astfel, desi desemnarea regiunilor de management
a bazinelor de apa trebuia sa fie facuta deja cel tarziu pana
in iunie anul trecut, Italia, Spania si Grecia nu a realizat pana
acum nici macar acaesta.
Comisia Europeana, institutia insarcinata cu supravegherea implementarii
reglementarilor europene, nu putea ramane indiferenta fata de
situatia creata, mai ales ca, prin specificul Directivei, lipsa
actiunii din partea unui stat membru impieteaza si asupra statului
vecin prin care curge un rau comun. De aceea, excutivul comunitar
a trimis saptamana aceasta averitsmente finale celor trei tari,
cerandu-le implementarea reglementarilor Directivei. Actiunea
Comisiei se bazeaza pe articolul 226 din Tratat, care ii da puteri
legale de actiune fata de statele membre UE ce nu isi respecta
obligatiile.
In momentul in care executivul comunitar constata ca exista o
incalcare a legislatiei UE, va adresa statului in cauza un prim
avertisment, sub forma unei "scrisori oficiale de notificare",
prin care ii va cere sa isi prezinte observatiile pana la o anumita
data, de obicei doua luni.
Daca raspunsul statului membru este nesatisfacator sau lipseste,
Comisia poate trimite o "opinie motivata" acestuia,
ea constituind ultimul avertisment. Actul stabileste clar si definitiv
motivele pentru care se considera ca exista o incalcare a legislatiei
comunitare si cere statului sa ia masuri intr-o anumita perioada
de timp, indeobste tot doua luni.
In cazul in care statul nu reactioneaza nici dupa ultima tragere
de maneca, Comisia poate sa sesizeze Curtea de Justitie a UE pentru
ca aceasta sa constate ca statul membru a omis sa-si indeplineasca
obligatiile ce ii revin. Cand Curtea considera ca au existat incalcari
ale legislatiei comunitare va chema statul in culpa sa se conformeze
cererilor Comisiei. Daca el nu face acest lucru nici acum, articolul
228 al Tratatului da posibilitatea Comisiei sa ceara Curtii ca
tara respectiva sa fie amendata financiar.
Revenind la cazul nostru, trebuie spus ca Greciei si Italiei le-a
fost atrasa atentia, de data aceasta doar sub forma de prim avertisment,
si asupra neindeplinirii obligatiei de a transmite studiile de
mediu cu privire la situatia din prezent a apelor nationale. |
