Compromis privind regulile euro

Dupa luni de lungi si dificile dezbateri, ministrii de finante UE au reusit ieri (20 martie 2005) sa ajunga la un acord cu privire la reforma Pactului de Stabilitate si Crestere.

Pe ultima suta de metrii, oficiali UE au reusit sa rezolve o problema care treneaza de o buna bucata de timp. Este vorba de reformarea regulilor ce trebuiesc indeplinite de catre tarile ce fac parte din spatiul euro. Graba mare pentru ajungerea la un compromis era data de apropierea summit-ului UE precum si situatia in coada de peste ce se perpetueaza de ceva timp in acest domeniu si care impieteaza asupra bunei functionari si a increderii populatiei in spatiul euro.
Acordul la care au reusit sa ajunga ministrii de finante UE a venit greu, dupa aproximativ 12 ore de discutii ce au inceput ieri.
Principala controversa pe care au trebuit sa o rezolve oficiali europeni a fost identificarea factorilor ce pot fi luati in considerare ca circumstante atenuante in momentul in care se judeca de catre UE situatia unui stat ce a incalcat regulile euro.
Desi regulile pe care cele 12 state ce au adoptat euro trebuie sa le urmeze sunt mai multe, cea care ridica se pare cele mai mare probleme este cea a deficitului bugetar. Conform Pactului de Stabilitate si Crestere - setul de reguli fiscale euro - deficitul bugetar public nu poate depasi 3% din Produsul Intern Brut (PIB). Germania si Franta, de exemplu, depasesc deja de cativa ani consecutivi aceasta norma si impotriva lor nu au fost luate masurile care, in teorie, ar fi trebuit aplicate. Comisia Europeana a incercat sa inceapa o procedura de amendare a celor doua state insa ea s-a impotmolit in cadrul Consiliui si nu a fost clar solutionata nici de Curtea de Justitie a UE.
Germania a incercat sa isi justifice situatia in care se afla prin costurile imense pe care a trebuit sa le plateasca in cadrul procesului de reunificare. Berlinul cheltuieste anual in jur de 4% din PIB in transferuri catre fosta parte comunista a tarii, de aceea a insistat ca in cadrul reformei Pactului sa se regaseasca un text care sa fac direct trimitere la reunificare. Aceasta dorinta a Berlinului a intampinat o opozitie acerba din partea altor membre UE, inclusiv din partea Luxembourgului ce detine in acest moment presedintia prin rotatie a UE.
Franta a sarit in apararea partenerului sau din "motorul UE" si a propus o solutie de compromis care a fost pana la urma si adoptata. Astfel, se va afirma in Pactul revizuit ca, costurile necesare "reunificarii Europei" vor fi luate in considerare atunci cand se analizeaza incalcarea limitei deficitului bugetar de 3%, dar doar daca "acestea au un efect daunator asupra cresterii economice si a povarei fiscale a unui stat membru".
In cadrul intalnirilor lor premergatoare, ministrii de finante UE s-au aflat in contradictie si pe marginea unei liste a "celorlalti factori relevanti" care ar trebui luati in consideratie in momentul analizarii incalcarii limitei difictului.
Statele mici membre au considerat ca sunt cuprinse in lista mult prea multe exceptii, pe cand, statele mari au considerat ca sunt mult prea putine.
Problema de mai sus a fost "rezolvata" prin inlaturarea listei din propunerea votata de ministrii de finante si care va fi inaintata maine (22 martie 2005) liderilor UE ce se intrunesc in Consiliul European de primavara.
S-a luat hotararea ca statele membre, in mod individual, sa propuna factori "relevanti" care vor fi luati analizati de catre Comisia Europeana si Consiliu. Astfel, sanse bune de a fi incluse in aceasta categorie o au investitiile in cercetare, dezvoltare si inovare, contributiile financiare la cresterea solidaritatii internationale si, destul de vagul domeniu al "atingerii tintelor politicilor europene".
O alta schimbare a Pactului va privi termenul acordat statului in culpa pentru a-si rezolva problemele de deficit. Astfel, el a fost dublat, de la un an la doi. Mai mult chiar, aceasta perioada va putea fi "revizuita si extinsa" daca "apar in timpul procedurii de deficit excesiv situatii economice adverse neasteptate care au efecte majore in domeniul bugetar".
Tinand cont ca numai initierea procedurii de deficit excesiv poate dura un an de zile rezulta ca se poate ajunge chiar si la cinci ani de zile pentru corectarea deficitului de catre membrul in culpa. Aceasta, conform multor analisti, ar reprezenta un adevarat balon de oxigen pentru cancelarul Gerhard Schröder, el nemaitrebuind sa-si faca griji fata de pozitia Bruxellesului decat dupa alegerile din toamna lui 2006.
Noile membre UE au reusit sa-si impuna si ele in cadrul compromisului una dintre cerintele la care tineau, respectiv luarea in considerare si a costurilor legate de reforma pensiilor. Astfel, comisarul european pentru afaceri monetare, spaniolul Joaquin Almunia, a declarat ca tarile membre al caror deficit creste datorita reformarii sistemului de pensii vor beneficia de o perioada de gratie de 5 ani. Aceasta concesie va usura aderarea la spatiul euro a noilor membrii UE.
O alta atenuare a regulilor euro va fi, conform compromisului, acceptarea incalcarii pragului de 3%, dar doar "temporar" si cu foarte putin.
Ajungerea in sfarsit la o solutie in problema Pactului de Stabilitate a fost intampinata cu bucurie de oficialii europeni.
Primul ministru luxembourghez Jean-Claude Juncker, care detine si portofoliul finantelor, a declarat: "Sut satisfacut de acord, regulile fundamentale... nu s-au schimbat".
Ministrul italian de finante, Domenico Siniscalco, a spus ca acordul reprezinta "o solutie europeana excelenta la o problema europeana".
Ministrul de finante francez, Thierry Breton, a facut o declaratie filozofica referitoare la acord: "El arata ca atunci cand suntem la masa negocierii Europa poate progresa".
Ministrul de finante finlandez care, sceptic, declarase inainte de intalnire ca este nevoie de "un miracol" pentru a se putea ajunge la un compromis, a recunoscut dupa sedinta ca acesta chiar s-a produs.
Singurul ministru care nu a fost fericit in totalitate cu solutia la care s-a ajuns a fost reprezentantul Austriei, Karl-Heinz Grasser. Pozitia lui este explicabila, daca tinem seama ca Viena a luptat pana acum pentru pastrarea neschimbata a reglementarilor actualului Pact.
Grasser a declarat: "Nu este cea mai buna solutie pe care mi-o pot imagina". Totusi, el a salutat faptul ca pragul de 3% a fost lasat neatins.

Sistemul monetar international instituit la Bretton Woods, la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial în care dolarul SUA a fost si continua sa fie o moneda dominanta, s-a impus în anii `50 si s-a consolidat în anii `60. Ca urmare a costului ridicat al finantarii de catre SUA a razboiului din Vietnam inflatia a explodat violent. În anul 1968, reevaluarea marcii germane si devalorizarea francului francez au amenintat stabilitatea celorlalte valute europene. În aceasta situatie, Pierre Werner a prevazut un plan în trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare în 10 ani. Datorita climatului neprielnic si pe plan intern CEE si international, acest plan nu a putut fi dus la îndeplinire.
Urmatorul pas în cautarile Europei vizând stabilitatea monetara si valutara a venit odata cu crearea Sistemului Monetar European (SME) .
Consiliul European de la Bremen (Germania), din iulie 1978, a decis crearea SME, iar în decembrie 1978 au fost adoptate regulile de functionare ale acestuia, formalizarea juridica fiind facuta sub forma unui acord între bancile centrale.
SME a fost construit pe conceptul cursurilor de schimb stabile, dar ajustabile. Toate valutelor celor 9 state membre la acea data, cu exceptia lirei sterline britanice, au fost încorporate în sistemul de schimb. Cursurile de schimb bilaterale nu puteau sa depaseasca o marja de 2,25% . A fost creata o „unitate monetara europeana de schimb” (ECU) compusa dintr-un „cos” ce continea un numar de unitati monetare ale tarilor membre, ponderea fiecareia fiind data de forta economiei nationale a tarii respective si de locul pe care aceasta îl ocupa în sistemul intracomunitar.
în 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat unda verde pentru crearea unui Comitet însarcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare, condus de Jacques Delors. Raportul care a fost prezentat de acesta a propus un plan de tranzitie la Uniunea Economica si Monetara (UEM) în trei etape.
L a Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat (TUE), care a constituit baza trecerii la UEM si au fixat termenul limita de lansare a monedei unice în 1999.
La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizarii unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizatia Internationala pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon si de la prima litera a cuvântului Europa; acesta este taiat de doua linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).
La data de 2 mai 1998 Uniunea Europeana a selectat tarile care urmau sa participe la EURO dupa o analiza asupra felului cum aceste tari au îndeplinit urmatoarele criterii de convergenta:
- inflatia sub 3%;
- rata dobânzilor pe termen lung sub 8,5%;
- deficitul bugetar sub 3% din PNB;
- gradul de îndatorare guvernamentala sub 6% din PNB;
- valuta nationala sa faca parte din SME minimum 2 ani.
Potrivit Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea Politicilor bugetare si Supravegherea si Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse urmau sa înainteze Consiliului si Comisiei Europene periodic, rapoarte privind urmatoarele domenii:
- obiectivele pe termen mediu privitoare la pozitia bugetara;
- proiectiile cu privire la dezvoltarea economica si a principalilor indicatori economici, care sunt relevanti pentru realizarile programului de stabilitate;
- descrierea masurilor de ordin bugetar si economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare;
- analizarea schimbarilor în pozitia bugetara si a îndatoriri statului, survenite prin influenta produsa de trendul indicatorilor economici cuprinsi în diversele proiectii prezentate de statele membre.
TUE a sugerat instituirea UEM în trei faze.
Faza 1(1992-1993)
A fost gândita ca o consolidare a statu-quo.
Prioritatea în aceasta faza este data îndeplinirii conditiilor de convergenta monetara si bugetara. Sunt stabilite, astfel, patru criterii de convergenta:
- stabilitatea preturilor, în sensul ca rata inflatiei nu trebuia sa depaseasca cu mai mult de 1,5% din media celor trei state cu cea mai mica inflatie;
- rata dobânzii nu trebuia sa varieze cu mai mult de 2% fata de media celor trei state cu cele mai scazute rate ale dobânzilor pe termen lung;
- deficitul public al tarilor participante nu trebuia sa depaseasca 3% din PIB, iar datoria publica sa fie mai mica decât 60% din PIB;
- stabilitatea ratelor de schimb, care trebuiau sa se mentina în interiorul marjei de fluctuatie autorizate.
Faza a II-a (1994-1999)
Aceasta faza a dus la stabilirea noilor structuri ale UEM, respectiv:
- Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt pe Main, care sa asigure tranzitia la Banca Centrala Europeana, Sistemul European al Bancilor Centrale si moneda unica; IME era format din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor UE.
- Banca Centrala Europeana (începând cu iulie 1998) înlocuieste treptat IME si va forma, împreuna cu bancile nationale, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Acest model al BCE se inspira din modelul federal al Bundesbank care decide politica monetara pusa apoi în practica de bancile centrale ale landurilor.
Faza a III-a. Transferul responsabilitatilor
Aceasta faza consta, practic, în fixarea irevocabila a ratelor de schimb si introducerea monedei unice, care s-a realizat începând cu 1999. În timpul unei perioade de tranzitie de trei ani (pâna la 31 decembrie 2001), monedele nationale au fost înca schimbate contra monedei unice, în acest timp, BCE si SEBC (pietele financiare) vor functiona dupa moneda unica, persoanele fizice si întreprinderile folosind înca paritatea euro-moneda nationala.
La 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial euro în 11 state membre UE: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia intra la începutul 2001.
Între l ianuarie si l iulie 2002 a fost o noua perioada de tranzitie, în timpul careia monedele nationale au fost retrase de pe piata. Începând cu data de l iulie 2002, moneda unica euro a fost singura acceptata pe piata europeana.

Surse: EUbusiness / EUobserver / EUPolitix / BBC / The Financial Times / Bloomberg / Reuters / International Herald Tribune

Opinia dumneavoastra !!!

Alte articole:

- Programul noii Comisii Europene 27 01 2005
- Spre un acord in privinta regulilor euro 19 01 2005
- Ce mai zic europenii despre moneda unica 14 01 2005
- Exceptie de la Pact 6 01 2004
- Domnul euro se lupta cu granzii UE 29 12 2004
- A fost numit "Domnul Euro" 10 09 2004
- Noi reguli pentru zona euro 6 09 2004
- Austria vrea premii pentru disciplina bugetara 19 07 2004
- Curtea de Justitie ia o decizie istorica in domeniul regulilor euro 14 07 2004

A se vedea:

- Presedintia luxembourgheza a UE - document de lucru - "Imbunatatirea implementarii pactului de Stabilitate si Crestere - Raportul Consiliului catre Consiliul European
- Presedintia luxembourgheza a UE - Afaceri economice si monetare
- Eurobarometru - Euro, 3 ani mai tarziu
- Comisia Europeana - Afaceri economice si financiare
- Monedele si bancnotele euro
- Comisia Europeana - First report on the practical preparations for the future enlargement of the euro area
- Comisia Europeana - The introduction of euro banknotes and coins - one year after
- Comisia Europeana - Eurobarometer: public opinion surveys on the euro
- Comisarul pentru Afaceri Economice si Monetare - Joaquín Almunia
- Directoratul General pentru Afaceri Economice si Financiare
- Parlamentul European - Comitetul Afacerilor Economice si Monetare
- Consiliul Uniunii Europene
- Banca Centrala Europeana
- Prima si a doua etapa a UEM
- Tranzitia catre a treia etapa si introducerea euro
- A treia etapa - organizare si implementare
- Pactul de Stabilitate si Crestere si Coordonarea Politicii Economice
- Afaceri Economice si Monetare in contextul extinderii UE
- Legislatia comunitara privind politica economica si monetara
- Presedintia luxembourgheza a UE