Uniunea
Europeana si Turcia a cazut de acord astazi (3 octombrie 2005)
cu privire la startul negocierile de aderare..
Bruxelles-ul tot a amanat momentul inceperii tratativelor cu Turcia,
abia anul trecut hotarand o data concreta, respectiv ziua de astazi.
Odata cu apropierea acestui moment problemele au inceput sa apara,
cea mai recenta fiind propunerea Austriei de a se inlocui perspectiva
aderarii cu cea a unui parteneriat privilegiat, varianta de neacceptat
pentru Ankara.
Marea Britanie, aflata la presedintia UE si unul dintre cei mai
mari suporteri ai candidaturii Turciei, a facut eforturi deosebite
pentru a nu se intra intr-un blocaj. Astfel, ministrii de externe
UE au reusit sa ajunga la un acord, Viena renunantand la pretentiile
sale cu numai 2 ore inainte de ora programata initial pentru inceperea
oficiala a negocierilor de aderare. Oricum, ceremonia programata
pentru ora 17 in Luxembourg a fost amanata.
Un aport mare la deblocarea situatiei l-a avut si diplomatia SUA,
tara care a presat dintotdeauna UE catre acceptarea Turciei.
Se pare ca se ajunsese la un moment dat in cadrul discutiilor
la punerea in discutie insasi a NATO, unde, Turcia este un membru
de prima marime. De altfel, in declaratiile presedintiei UE aparuse
chiar cuvantul "catastrofa"' pentru a caracteriza situatia
in care nu se ajunge la o solutionare.
Perspectiva blocajului a fost reala, aseara, de exemplu, ministrul
suedez de externe Laila Freivalds declarand: "Nu stiu daca
este vreo posibilitate sa indeplinim dorintele Austriei. Nu prea
avem mult spatiu in care sa ne miscam".
Presedintia britanica s-a trezit intr-o situatie oarecum paradoxala
pentru istoria comunitara, aceea de a conduce grupul majoritar
impotriva statului contra. De obicei Lodra era in pozitia de opozant
singular la initiativele europene, insa acum nu a mai fost cazul.
Asta l-a facut pe ministrul britanic de externe, Jack Straw, sa
adopte o pozitie clara, declarand transant inainte de deblocarea
situatiei: "Douazeci si patru de state au fost de acord cu
un text, unul nu".
Viena s-a aparat aratand ca ea nu reprezinta in negocieri numai
pozitia nationala ci si pe aceea a cetatenilor UE care se opun
aderarii Turciei. Pentru a evidentia sustinerea de care se bucura,
un sondaj de opinie austriac arata ieri ca 54% dintre europenii
consultati sunt impotriva acestei aderari. Cea mai mare opozitie
era inregistrata chiar in cazul austriecilor, cu un procent covarsitor
de 73%.
Primul ministru turc, Recep Tayyip Erdogan, a adoptat o pozitie
de forta, cerand UE sa isi respecte angajamentele. El a avertizat
Bruxelles-ul sa nu rateze sansa de a construi un pod peste mult
discutata "ciocnire a civilizatiilor" musulmana si crestina,
declarand: "Ori [UE] va arata maturitate politica si va deveni
o putere globala, ori va sfarsi club crestin. Noi, totusi, vom
fi intristati daca un astfel de proiect de alianta intre civilizatii
va fi prejudiciat".
Sfarsitul opozitiei Austriei a fost anuntat chiar de catre ministrul
de externe al acestei tari, Ursula Plassnik, care a declarat ziaristilor
ca Viena arenuntat la cerinta ei ca fraza ce stabilea aderarea
Turciei ca obiectiv comun al celor doua parti sa fie stearsa din
textul prin care se statueaza principiile si logistica negocierilor.
Se pare ca pozitia Austriei a fost influentata si de declaratiile
facute dupa-amiaza de procurorul sef al Tribunalului International
de la Haga, Carla del Ponte, cu privire la cooperarea Croatiei
cu acest for. Aceasta deoarece Viena este un sprijinitor declarat
al candidaturii Croatiei iar piedica principala in fata inceperii
negocierilor de aderare cu aceasta tara a fost modul defectuos
in care Zagrebul a inteles sa sprijine in trecut aducerea in fata
instantei internationale a persoanelor acuzate de crime de razboi.
Dupa rezolvarea problemei austriece, apele s-au involburat din
nou odata cu repunerea pe tapet a celei cipriote.
Turcia a invadat Ciprul la 20 iulie 1974, ca urmare a unei lovituri
de stat data de cipriotii greci. De atunci Ciprul a fost divizat
in doua zone, cea greaca, recunoscuta de comunitatea internationala
si care a aderat pe 1 mai 2004 la UE si cea turca din nord.
Ankara a pus gaz pe foc recent cand a atasat unui acord vamal
cu UE o declaratie unilaterala prin care arata ca in continuare
nu recunoaste Ciprul. Acesta a replicat prin cereri repetate catre
partenerii sai europeni sa lege inceperea negocierilor de recunoasterea
sa. Se parea ca se ajunsese la un acord, tot datorita Marii Britanii,
prin care Turciei i s-ar fi dat timp sa recunoasca Ciprul pana
la data aderarii sale, insa dupa-masa inca nu se stia clar care
va fi formularea din cadrul de negociere ce va fi trimisa spre
semnare Ankarei.
Odata documentul ajuns pe masa oficialilor turci, Recep Tayyip
Erdogan impreuna cu alti factori de decizie l-au analizat mai
mult de 4 ore si jumatate inainte de a-si exprima acordul.
Inainte de a se imbarca in avionul guvernamental care trebuia
sa il duca la Luxembourg, ministrul de externe turc Abdullah Gul
a declarat: "Am ajuns intr-un punct istoric. Negocierile
privind o aderare deplina, cu voia lui Dumnezeu, vor incepe in
noaptea aceasta. Turcia va fi singura tara musulmana din UE".
Gul a recunoscut ca tara sa a beneficiat de un masiv sprijin diplomatic
venit atat din partea SUA cat si a ONU sau a statelor arabe. El
a multumit Ligii Arabe pentru indemnul transmis de aceasta Uniunii
sa trateze corect Turcia.
Este de asteptat ca negocierile sa dureze cel putin 10 ani.
O intalnire care trebuia sa aiba loc astazi cu privire la inceperea
negocierilor cu Croatia a fost amanata pana dupa solutionarea
problemei turce.
In ceea ce priveste sprijinul de care se bucura candidatura Turciei
in tarile Uniunii, prezentam mai jos cele ce reies dintr-o analiza
BBC.
In Germania sondajele de opinie arata ca trei sferturi din populatiei
se opune intrarii Turciei in UE. La nivel guvernamental, actuala
cancelarie social democrata doreste "o Turcie moderna"
in UE insa Crestin Democratii, ce se afla aproape de formarea
noului guvern, se opun acordarii statutului de membru si opteaza
pentru solutia acordarii unui "parteneriat privilegiat".
De altfel, Angela Merkel, cea care se pregateste sa devina noul
sef de guvern, a chemat deja liderii UE sa nu "incurajeze"
Turcia.
in ceea ce priveste Franta, tara cu cel mai mare procentaj de
populatie musulmana (7%), oficial sustine candidatura Turciei.
Totusi, doar 20% din francezii intrebati in cadrul sondajelor
de opinie sustin aderarea. Se pare si ca votul impotriva Constitutiei
Europene a fost determinat in mare masura de legarea acestui document
de acceptarea Turciei ca membru UE. Politicienii sesizand cam
de unde bate vantul opiniei publice incep si ei sa se situeze
inspre o atitudine cel putin rezervata, promitand francezilor
posibilitatea de a vota intr-un referendum cu privire la aceasta
problema sau expunandu-si direct opozitia.
Dupa cum deja am spus, Austria este tara cu cei mai multi opozanti
ai candidaturii Turciei. Sondajele de opinie arata ca procentul
celor care se opun Turciei creste de la 75% in cazul populatiei
intre 15 si 24 de ani pana la 82% in cazul celei de peste 55.
Olanda, a doua din UE ca procent de populatie musulmana (6%),
in pofida liberalismului ce o caracterizeaza este profund divizata
cu privire la chestiunea turca. Aceasta mai ales dupa problemele
legate de minoritatea musulmana din ultimii ani, probleme al caror
moment reprezentativ este asasinarea regizorului Theo van Gogh.
Marea Britanie este cel mai mare aliat al Turciei in incercarea
acesteia de a intra in Uniune. Aceasta s-a vazut si in negocierile
de ieri si azi, Ankara putandu-se felicita ca sortii au facut
ca la presedintia UE sa fie chiar Londra, mai ales ca urmeaza
la presedintie Austria.
Italia este la nivel oficial o sustinatoare a Turciei. In aderarea
acesteia vede oportunitati comerciale si politice majore. Totusi,
la nivelul populatiei entuziasmul este mai retinut, sondajele
de opinie aratand o sustinere de doar 40%.
O buna sustinere populara vine din partea polonezilor (56%). Acestia
vad intrarea Turciei in clubul european ca o intarire a membrilor
pro americani precum si o consolidare a influentei occidentale
in Orientul Mijlociu si Caucaz.
In ceea ce priveste Spania, 42% din cei intrebati sustin Turcia,
pe cand tabara opozantilor se situeaza la 33%.
O situatie interesanta se inregistreaza in Grecia. Aceasta a avut
la nivel istoric multe conflicte cu Turcia, sugestiv fiind faptul
ca inca si acum muti greci vad Instambulul drept oras elen. Pe
langa aceasta exista si problema cipriota care este perceputa
ca fiind una cheie in relatiile cu Ankara. Guvernul vede in eventuala
aderare a Turciei o solutie pentru problemele mai vechi insa sprijinul
popular pentru un astfel de pas este scazut (25%).
Vecinii nostri unguri nu le poarta pica tucilor pentru ca i-au
tranformat in pasalac pentru mai mult de un secol si se numara
printre cei care le sustin eforturile de integrare. Totusi, sunt
mult mai entuziasti in ceea ce priveste candidatura Croatiei,
pe care o vad cu mult mai inaintata la toate criteriile de aderare.
In flancul nordic al UE, danezii si suedezii se opun aderarii
Turciei. Dar daca Danemarca are aceasta atitudine si la nivel
guvernamental, in Suedia guvernul sprijina aderarea.
Miscarile de azi nu au ramas fara ecou pe internet, forumurile
duduind de discutii aprinse.
Haios ca pe forumuri poti sa iti dai seama de multe ori mai exact
de ce se intampla decat din declaratiile oficiale. Astfel, desi
portdrapelul oficial al celor ce se opun intrarii Turciei in UE
este problema cipriota, motivele reale sunt cu totul altele: tara
este musulmana, are cu totul alta cultura fata de Occident, este
saraca in comparatie cu UE si cu o demografie exploziva.
Totusi, Turcia se afla mai aproape de modelul occidental de democratie
decat orice alta tara musulmana. Pe langa aceasta este mare si
deosebit de importanta din punct de vedere strategic, fiind vecina
cu trei zone extrem de importante astazi: Marea Caspica, Orientul
Mijlociu si marii producatori de petrol din Golf.
Ankara este deja membra in majoritatea organizatiilor europene
cu exceptia UE, si, notabil, este unul dintre cei mai importanti
membri ai NATO, avand a doua armata ca marime dupa cea a SUA.
In pofida unor indicatori de crestere economica buni, nivelul
de viata al populatiei nu a crescut foarte mult datorita numarului
mare al acesteia. De altfel acest numar sperie Europa, estimandu-se
ca o Turcie integrata in UE ar putea deveni cel mai populat stat
al acesteia si astfel va avea o putere de decizie mult prea mare.
Economia Turciei a avut la activ multe crize ce erau sa dea peste
cap societatea in ansablul sau, si, conform unor analisti, daca
nu ar fi fost sprijinul puternic venit din partea SUA si ajutorul
FMI, Turcia ar fi repetat situatia recenta din Argentina.
In ceea ce priveste sistemul politic, Turcia este o democratie
parlamentara intrerupta de perioade de guvernare militara directa,
armata fiind lasata de Kemal Ataturk, fondatorul statului modern
turc, drept gardian al sistemului.
Interesant este ca mai multa democratie ar putea insemna chiar
accesul catre putere a partidelor de orientare islamista, principala
sperietoare pentru Vest, cel mai bun exemplu fiind ultimele alegeri
care au adus la guvernare un partid islamist moderat.
Istoria relatiilor dintre Turcia si comunitatile europene este
foarte lunga, inca din 1963 Cei sase semnand un acord de asociere
cu Ankara, urmat de o uniune vamala. Chiar si cererea oficiala
de aderare a fost depusa de turci cu mult inainte de cele ale
tarilor din ultimul val al aderarii, respectiv in 1987. |
| Comunitatile
europene, constituite conform regulilor dreptului international,
sunt organizatii internationale având calitatea de organizatii
regionale deschise de tip specializat.
Calitatea de stat membru nu este limitata la fondatori, la Comunitati
putând adera si alte state europene. Nu este prevazuta posibilitatea
retragerii sau excluderii statelor membre, insa acest lucru se
va schimba odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei UE.
Dispozitiile tratatelor au reglementat doar conditiile de forma
si de procedura ale aderarii, practica degajând o serie
de alte conditii, cum ar fi: acceptarea tuturor realizarilor comunitare;
aderarea concomitenta la cele trei comunitati; aderarea progresiva;
aderarea nu poate sa puna în pericol obiectivele fundamentale
ale Comunitatilor.
Alte conditii pentru admisibilitatea cererii de aderare sunt fie
de natura principiala, nesanctionate din punct de vedere juridic
(cum ar fi acceptarea integrala de catre statele candidate a dreptului
comunitar originar, cât si a dreptului derivat si a principiilor
generale) fie de natura politica, cum ar fi mentiunea din preambulul
Tratatului C.E.E. - ca statele fondatoare invita sa se asocieze
efortului lor si celelalte popoare din Europa “care împartasesc
idealul lor”, fiind “hotarâte sa întareasca
mentinerea pacii si a libertatii”.
Constituite initial din sase state membre, (Belgia, Franta, Italia,
Olanda, Germania, Luxemburg). Comunitatile europene au cunoscut
ulterior patru valuri succesive de “largiri” prin
aderarea altor state europene - extinzându-se astfel spatiul
comunitar.
Începând din 1961, Marea Britanie a staruit cu perseverenta
sa adere la Comunitati - (depunând cererea de aderare la
9 august 1961), izbindu-se de refuzul Frantei. Astfel, în
ianuarie 1963 generalul De Gaulle se opune aderarii Marii Britanii
la Comunitati, întrerupând unilateral negocierile
care se deschisesera, iar în 1967, veto-ul francez a împiedicat
chiar începerea negocierilor.
Obstacolul francez a fost înlaturat prin retragerea presedintelui
De Gaulle. La Conferinta la vârf de la Haga din 1 - 2 decembrie
1969 problema aderarii Marii Britanii la comunitati a fost analizata
în alt context, presedintele Pompidou fiind de acord cu
aderarea acesteia. La 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile
pentru aderarea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei si Norvegiei,
iar la 22 ianuarie 1972 se semneaza la Bruxelles acordul de aderare.
Norvegienii decid însa prin referendum ca tara lor sa ramâna
în afara comunitatilor, astfel ca dupa aceasta prima “largire”
Comunitatile cuprindeau la 1 ianuarie 1973 doar noua membri.
O noua extindere s-a realizat prin aderarea Greciei la 1 ianuarie
1981 (Tratatul de adeziune fiind semnat la 28 mai 1979) si prin
aderarea Spaniei si Portugaliei la 1 ianuarie 1986 (Tratatul de
adeziune fiind semnat la 12 iunie 1985), ajungându-se la
sporirea numarului statelor membre ale comunitatilor europene
de la 9 la 12 state.
Având în vedere politica de deschidere a comunitatilor
fata de alte state, au fost depuse noi cereri de adeziune din
partea altor state dupa cum urmeaza: Turcia (14 aprilie 1987),
Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie
1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elvetia
(20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
De la 1 ianuarie 1995 numai trei state au devenit membre ale Uniunii
Europene: Austria, Suedia si Finlanda. Pentru a doua oara, prin
referendum, poporul norvegian s-a pronuntat împotriva intrarii
în Uniune, astfel ca Norvegia a renuntat din nou la aderare.
La 1 mai 2004 au aderat oficial la Uniune alte 10 state: Republica
Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia
si Ungaria. |
