Estonia are probleme cu Ziua Europei 17 02 2005

Ziua Europei impreuna cu steagul, imnul si moneda unica european sunt simbolurile noii Uniuni Europene. Acestea si-au gasit si in cadrul Constitutiei UE, la art. I-8, inscrierea drept "insemne" ale Uniunii, prezenta acestei reglementari in prima parte a tratatului constitutional european denotand importanta pe care legiuitorul a inteles sa le-o acorde.
Ziua Europei este sarbatorita pe 9 mai, data ce marcheaza prezentarea la 9 mai 1950 de catre ministrul de externe francez de la acea data, Robert Schuman, a planului sau privind o comunitate a carbunelui si otelului. Acest moment a fost considerat in mod unanim ca cel de la care a pornit constructia efectiva a Uniunii Europene cum o cunoastem astazi.
Dar 9 mai are pentru multi dintre europeni si semnificatii mult mai importante decat inceputul comunitatilor europene. Astfel, pentru cetatenii tarilor baltice, 9 mai reprezinta pierderea independentei dupa cel de-al doilea razboi mondial si incorporarea tarii lor in Uniunea Sovietica. Din aceasta cauza, un proiect recent de declarare a zilei de 9 mai drept sarbatoare nationala in Estonia a fost primit cu destula raceala atat la nivelul populatiei cat si la cel politic.
Asupra proiectului de mai sus s-a votat in parlamentul estonian marti (15 februarie 2005), rezultatul fiind extrem de strans dar totusi negativ.
Un parlamentar din partidul de guvernamant si-a motivat votul negativ declarand transant ca: "Trebuie sa luam in considerare ca in aceasta zi a inceput ocupatia sovietica a Estoniei".
Adjunctul presedintelui comitetului pentru afaceri constitutionale al parlamentului estonian, Evelyn Sepp, a declarat pentru AFP ca: "Diferita interpretare a ceea ce inseamna pentru Estonia 9 mai a divizat coalitia aflata la guvernare si ne-a dus in blocaj". Ea a mai spus ca parlamentul va dezbate din nou proiectul si luna viitoare, adaugand: "Trebuie sa marcam Ziua Europei, dar putem face aceasta pe alta data, cum o face si Germania pe 5 mai".

Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshall, propune statelor europene sa prelungeasca si sa sporeasca ajutorul economic nord-american, care, la sfârsitul conflictului mondial, îmbracase diferite forme. Dar Statele Unite pun o conditie pentru aceasta oferta, statele europene vor trebui sa participe la o institutie însarcinata cu gestiunea colectiva a ajutorului si cu colaborarea unui program de reconstructie europeana. Aceasta va constitui prilejul desfasurarii Conferintei de Cooperare Economica Europeana care va studia bilantul nevoilor comune.
Pe 16 aprilie 1948 este semnata conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica. Saisprezece state sunt parti ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului. Între timp Uniunea Sovietica a convins „noile democratii” ale Europei centrale si rasaritene sa nu accepte oferta americana – în special Cehoslovacia, care se raliase propunerii lui Marshall. Ulterior, doua state vor fi admise în OECE, Republica Federala Germania în 1955 si Spania în 1959.
În paralel cu cele descrise mai sus, alte evenimente pe planul relatiilor internationale îsi pun amprenta asupra dezvoltarilor ce au loc la nivel european. Conferinta din 24 aprilie 1947 asupra problemei Germaniei care a avut loc la Moscova, a fost semnalul pentru Occident ca Moscova se transforma dintr-un aliat în principala amenintare pentru democratiile europene. Explozia primei bombe atomice sovietice din septembrie 1949 precum si constantele amenintari venite din partea Kremlinului au dus la cresterea starii de incertitudine si teama care vor caracteriza de altfel perioada razboiului rece.
Problema germana devenea din ce în ce mai acuta în discutiile de la nivelul cancelarilor occidentale. Statele Unite doreau ca Republica Federala Germana sa fie ajutata pe plan economic, iar unele voci de la Washington sustineau chiar o reînarmare a tarilor învinse. Diplomatia franceza se afla în fata unei dileme. Astfel, Franta trebuia sa aleaga între doua variante, ori va sustine eforturile americane de reconstructie a Germaniei inclusiv a zonei Ruhr si Saar, ori sa ia o pozitie ferma împotriva ceea ce ar fi dus la un impas în relatiile cu Bonnul. În primavara anului 1950, a sosit momentul la care trebuia luata o decizie, deoarece Robert Schuman , ministrul afacerilor externe francez, a fost însarcinat de omologii sai american si britanic sa propuna un plan de reintegrare a Germaniei în lumea economico-politica occidentala. O întâlnire la vârf între cele trei guverne a fost programata sa aiba loc la 10 mai 1950.
Una din principalele probleme de la acea moment era data de criza de supraproductie de otel care se prefigura în diferite tari europene. Cererea scadea, preturile cadeau în ritm alarmant si apareau semne ca producatorii de otel se vor îndrepta, în virtutea traditiei interbelice, spre un cartel care sa restrictioneze concurenta în acest domeniu.
Pentru a descurca încâlcita retea de probleme existente la nivel european la acel moment, Robert Schuman a apelat la geniul inventiv a unui om înca necunoscut publicului larg, Jean Monet, dar care avea în spate o exceptionala experienta în urma unei cariere lungi si pline de evenimente internationala. La acel moment Jean Monet era responsabilul pentru planul de refacere a Frantei promovat de Charles de Gaulle în 1945 si era una din personalitatile cele mai influente din lumea occidentala. În timpul primului razboi mondial, el a organizat structurile logisticii de aprovizionare pentru fortele aliate. Secretar General adjunct al Ligii Natiunilor, bancher în SUA, Europa de Vest si China, el a fost unul din cei mai apropiati consilieri ai Presedintelui Roosvelt si arhitectul programului „Victoria” care a asigurat superioritatea militara americana asupra fortelor Axei .
Ministrul francez de externe i-a prezentat lui Jean Monet problemele care îl preocupa. Întrebarea „Ce sa facem în privinta Germaniei?” era obsesia lui Robert Schuman, nascut în Lorena si un crestin fervent miscat adânc de posibilitatea de a duce la îndeplinire ceva care va stopa o noua conflagratie în viitor între Franta si Germania. În fruntea micii sale echipe din rue de Martignac, sediul „Comisariatului pentru plan”, Jean Monet încerca la rândul sau gasirea unui raspuns la întrebarea aceasta. Principala lui preocupare era politica internationala. Si-a dat seama ca razboiul rece era consecinta competitiei dintre cele doua mari puteri în Europa iar o Europa divizata era sursa unor serioase temeri. Cresterea unitatii continentului ar fi o solutie pentru reducerea tensiunilor. Jean Monet monitorizase în acest sens numeroasele dar fara de succes initiative catre o mai mare integrare care au urmat Congresului de la Haga din 1948.
Crearea Consiliului Europei la 5 mai 1949 a aratat faptul ca guvernele nu erau gata sa îi limiteze prerogativele. Acest lucru se datora în mare parte unui fapt normal, perioada de timp de la sfârsitul razboiului nu fusese suficient de lunga pentru a sterge din constiinta populatiilor europene a anumitor traume si sentimente. Jean Monet a dedus faptul ca succesul integrarii se poate baza pe o limitare a obiectivelor catre arii specifice, cu un impact psihologic ridicat, si introducerea unui mecanism comun de luare a deciziilor, mecanism caruia sa i se adauge treptat responsabilitati suplimentare.
Jean Monet si echipa sa, la sfârsitul lunii aprilie 1950, au schitat o nota de câteva pagini care continea ratiunea precum si pasii de urmat în directia unei propuneri care va radicaliza diplomatia traditionala. În legatura cu acest document, initiatorii sai au pastrat secretul pentru a preîntâmpina inevitabilele obiectii si contrapropuneri care ar fi aparut daca el ar fi fost dat publicitatii. A fost înmânat lui Bernard Clappier, directorul Biroului privat al lui Robert Schuman. Din acest moment propunerea a intrat în arena politica, iar în dimineata de 9 mai , pe când ministrul francez apara acest plan în fata celorlalti ministrii ai guvernului francez, un mesager din biroul sau i-a înmânat-o personal Cancelarului Adenauer la Bonn. Reactia acestuia a fost imediata si entuziasta. A raspuns imediat ca pe deplin de acord cu aceasta initiativa.
Având acordul celor doua guverne, francez si german, Robert Schuman a facut o declaratie publica la o conferinta de presa tinuta la ora 4 p.m. în salonul Orologiului din Quai d’Orsay.
În Declaratie, Robert Schuman propunea „sa se plaseze ansamblul productiei franco-germane a carbunelui si otelului sub o Înalta autoritate comuna, într-o organizatie deschisa participarii altor tari ale Europei”, prin aceasta „va fi realizata în mod simplu si rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii unei comunitati economice si se va introduce fermentul unei comunitati mai largi si mai profunde între popoarele mult timp opuse prin diviziuni sângeroase” si „Prin punerea în comun a productiilor de baza si instituirea unei Înalte Autoritati noi, ale carei decizii vor lega Franta, Germania si tarile care vor adera, aceasta propunere va realiza primele baze concrete ale unei federatii europene indispensabile mentinerii pacii”.
Crearea unui pol al industriei grele în Europa occidentala fusese deja sugerata. Pe 1 ianuarie 1949 cancelarul Adenauer, preocupat sa vada ridicat controlul unilateral asupra Ruhrului exercitat, de la sfârsitul conflictului, de catre învingatori, propusese înlocuirea lui cu „o asociatie de drept international pe baza cooperativa”: „În aceasta asociatie, Germania ar intra cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul sau din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburgul, Belgia, cu industria grea”. Aceeasi idee fusese reluata apoi de deputatul laburist Frederic Lee în fata Adunarii Consultative a Consiliului Eropei; ea figura în recomandarile facute de Adunare Comitetului de Ministrii.
Actiuni ulterioare erau cerute pentru ca initiativa franco-germana sa devina realitate. La 20 iunie 1950, Franta a gazduit o conferinta internationala la Paris, prezidata de catre Jean Monet. Cele trei tari din Benelux si Italia au raspuns initiativei si au luat loc la masa negocierilor. Jean Monet a caracterizat astfel spiritul în care trebuie sa se desfasoare discutiile: „Suntem aici pentru a duce la îndeplinire o sarcina comuna – nu pentru a negocia pentru propriul avantaj national, ci pentru a cauta a se ajunge la un avantaj pentru toti. Doar daca vom elimina din dezbateri sentimentele partizane vom ajunge la o solutie. Daca noi, cei de adunati aici, putem sa schimbam metodele, la fel si atitudinea tuturor europenilor se va putea schimba gradual.”

Surse:

- EUbusiness
- Pascal Fontaine, A new idea for Europe. The Schuman declaration – 1950-2000, Office for Official Publications of the European Communities, L-2985 Luxembourg, 2000
- Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizatii europene si euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001
- Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI, Bucuresti
- Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, Drept institutional european, Editura Olimp, Bucuresti, 1999
- Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept institutional comunitar european, Editura Actami, Bucuresti, 1999

Alt articol:

- Fondatorul Uniunii nu va deveni sfant 19 08 2004

A se vedea:

- Uniunea Europeana - Ce este Ziua Europei ?
- Uniunea Europeana - Textul Declaratiei de la 9 mai 1950
- Uniunea Europeana - Galerie cu postere Ziua Europei
- Parlamentul Estoniei
- Fundatia Robert Scuman
- Asociatia Jean Monnet
- Mihaela Augustina Dumitrascu - Semnificatia zilei de 9 Mai - Ziua Europei
- Zile de sarbatoare in Europa - 2004