In
1949, Germania de Vest a ajuns in sfarsit la autoguvernare sub
conducerea cancelarului Konrad Adenauer. Economia tarii a inceput
sa dea semne de revigorare dupa dezastrul adus de razboi iar europenii
au fost pusi inca o data in fata alegerii modului in care va trata
cu Germania invinsa dupa o conflagratie de proporti.
SUA si Marea Britanie dorea ca RFG sa continue in directia refacerii
la nivel national si economic insa Franta tinea la exercitarea
in continuare a controlului asupra economiei Germaniei Occidentale.
Din pacate pentru Paris exemplul perioadei interbelice aratase
ca acelasi mod de a se purta cu Bonnul ca cel pe care il preconiza
acum dusese dupa primul razboi mondial la aparitia si accederea
la putere a partidelor revansarde, risc pe care aproape nici un
politician nu mai dorea sa si-l asume.
Principala neintelegere intre aliati se axa pe industria carbonifiera
si siderurgica din Ruhr, adica centrul economiei germane atat
pe timp de pace cat si de razboi. Franta ceruse deja din 1948
instituirea unei Autoritati Internationale a Ruhr-ului, prin care
oficialii francezi sa poata controla productia de carbune si otel
germana si sa directioneze o parte importanta din aceasta catre
reconstructia Hexagonului. Solutia nu avea acordul unanim al partilor
interesate astfel ca problema trena pe masa negocierilor diplomatice,
ajungandu-se in 1950 fara a se lua vreo decizie.
SUA era deranjata de prelungirea blocajului si in primavara lui
1950, secretarul de stat american Dean Acheson da Frantei un fel
de ultimatum: ori gaseste o solutie pe care sa o propuna la intrunirea
din 11 mai a ministrilor de externe ori Washingtonul va impune
tuturor solutia pe care o vede el.
Presiunea americana ii da prilejul lui Jean Monnet sa isi promoveze
planul sau de trecere a industriilor carbonifiera si siderurgica
franceza si germana sub o singura autoritate. Planul atrage si
Italia si Beneluxul ducand astfel la aparitia Comunitatii Europene
a Carbunelui si Otelului (CECO).
Marea Britanie s-a pastrat la distanta de noua constructie europeana
deoarece considera ca apartenenta la ea ar insemna o cedare prea
mare de suveranitate nationala precum si dezavantaje economice.
Astfel, singura putere politica si militara membra a comunitatilor
europene in primi 20 de ani a fost Franta. Aceasta a vazut in
noua constructie atat un raspuns la prioritatile sale de politica
interna, cum era de exemplu sectorul agriculturii, cat si la cele
de politica externa. Intr-o lume bipolara cu un bloc occidental
dominat clar de SUA, Franta nu avea alta solutie pentru ambitiile
sale seculare decat mizarea pe cartea europeana.
Germania, inca o data ridicata din propria cenusa de tenacitatea
locuitorilor sai, traia cu intensitate drama culpabilizarii pentru
dramele razboiului si a diferentei intre puterea economica si
cea politica. Apartenenta la comunitatile europene facea ca noii
sai parteneri sa accepte fara teama o noua crestere economica
si nationala fara teama unei recaderi in problemele trecutului.
Bonnul si Parisul si-au vazut fiecare interesul in cresterea constructiei
europene si, de aceea, au colaborat in chestiuniile europene aproape
in toate momentele decisivie. Marea Britanie, desi membra a comunitatilor
de la inceputul anilor `70 a trebuit sa se multumeasca de multe
ori cu rolul de opozant singular pe scena europeana, cu atat mai
putin fiind acceptata in nucleul dur al Uniunii. Italia, o alta
tara mare membra, a avut de multe ori probleme datorita instabilitatii
politice astfel ca Roma considera ca oricum este un castig in
a-si putea ancora economia in stabilitatea economica comunitara
pentru a mai incerca sa isi creasca rolul pe scena europeana.
Spania, mult timp un mare beneficiar al fondurilor provenite de
la Uniune s-a aflat de prea multe ori in postura celui care cere
pentru a emite pretentii fata de procesul politic.
Problemele actuale ale UE, respectiv blocajele inregistrate in
domeniul Constitutiei Europene sau a bugetului multianual sau
esecul in domeniul Strategiei Lisabona arata ca "motorul"
franco-german incepe sa gafaie.
O solutie pentru actuala stare de lucruri a fost propusa de Nicolas
Sarkozy, presedinte al partidului de guvernamant din Franta si
cu mari sanse de a fi urmatorul presedinte al Republicii. Viziunea
sa se axeaza pe renuntarea la centrul dur franco-german pentru
unul mai extins, care sa cuprinda si pe ceilalti mari, Marea Britanie,
Italia, Spania si Polonia: "Trebuie sa deschidem cuplul franco-german
catre alte patru tari mari europene, care reprezinta impreuna
75% din populatia Europei" a spus el, adaugand: "Europa
va actiona, si va trebui sa actioneze sub impulsul politicienilor
responsabili, nu al birocratilor anonimi".
Un astfel de Grup al celor 6 ar trebui, in viziunea lui Sarkozy,
sa deschida calea pentru Uniune in domenii precum politica economica
si monetara sau politica externa si de securitate comuna.
Ideea nu este noua, o Europa cu mai multe viteze, in care un grup
de fruntasi sa inainteze pe calea integrarii fara sa-i astepte
pe ceilalti fiind vehiculata cu diverse ocazii, mai ales in momentele
in care constructia comunitara parea ca se opreste. Numai ca prezenta
intr-un astfel de grup a unor tari precum Marea Britanie si Polonia,
de multe ori capi ai opozitiei interne a UE, nu da cele mai bune
perspective pentru un eventual succes al planului.
In Franta, Sarkozy nu este singurul sustinator al ideii de mai
sus. Ministrul de externe, Philippe Douste-Blazy, si-a exprimat
si el sprijinul: "Este indispensabil ca acele state care
doresc acest lucru sa poata progresa impreuna si mai repede, lasand
in acelasi timp posibilitatea pentru ceilalti membrii sa l-i se
alature mai tarziu".
Sarkozy a mai aratat in discursul sau ca Uniunea trebuie sa extraga
cat mai multe beneficii din procesul actual de globalizare: "Europa
trebuie sa inventeze globalizarea umana [...] in acelasi timp
sa o sustina, sa o conduca si sa se protejeze de ea".
Francezul a condamnat si actuala politica de comert a Uniunii,
propunand ca UE sa actioneze mai mult in domeniul clauzelor anti-dumping.
Nici cu rabatul bugetar de care se bucura Marea Britanie Sarkozy
nu este impacat, considerandu-l o anormalitate. In schimb a aparat
Politica Agricola Comuna, atacata furibund de Londra in ultimul
timp.
Dat fiind importanta domeniului, Sarkozy a chemat Uniunea sa stabileasca
o politica comuna in domeniul imigratiei.
Nu in ultimul rand el si-a reiterat opozitia pentru aderarea Turciei
la Uniune, desi pana la inceperea negocierilor cu Ankara mai sunt
doar cateva zile.
|
