UE doreste sa fie membru al Consiliului de Securitate ONU

Comisarul european pentru relatii externe, Benita Ferrero-Waldner, a pledat pentru obtinerea de catre UE a unui loc in Consiliul de Securitate al ONU.

Desi rolul ONU a palit in ultimii ani, accederea in conducrea sa este inca o tinta majora pentru multe din tarile lumii. Germania, Japonia, Brazilia, India si altele fac presiuni pentru a obtine un loc permanent la acest nivel argumentand ca puterea economica, militara si politica le da acest drept.
Din cele 5 tari cu statut de membru permenent al Consiliului de Securitate, doua sunt membre ale UE, respectiv Franta si Marea Britanie. Acest fapt ar trebui sa asigure Uniunii o voce de prim rang in cadrul Consiliului insa lucrurile nu stau chiar asa, in probleme de politica externa, Londra fiind de multe ori mai apropiata de pozitia Washingtonului decat a Bruxellesului. Pentru a contracara acest lucru, Benita Ferrero-Waldner, comisar european pentru relatii externe si fost ministru de externe al Austriei, a cerut ca Uniunea sa aiba un loc propiu in cadrul Consiliului.
Ferrero-Waldner a declarat ca nimeni nu trebuie sa creada ca propunerea sa are la baza dorinta Europei de ajunge o superputere sau de a crea un imperiu global.
Daca ideea austriecei nu va fi intampinata sigur cu entuziasm de multe din statele lumii, nici macar in cadrul UE nu exista un suport masiv pentru ea. Deja ministrul de externe german Joschka Fischer a catalogat-o drept "nerealista", adaugand ca Germania va fi de acord cu existenta unui loc al UE in Consiliul ONU daca Franta si Marea Britanie sunt de acord sa renunte la ale lor, ceea ce nu se va intampla cel putin in viitorul apropiat.
O schimbare de structura a Consiliului de Securitate al ONU este destul de greu de obtinut, ea trebuind sa fie aprobata de doua treimi din membrii Adunarii Generale si sa nu intampine opozitia nici unuia dintre membrii permanenti ai Consiliului (SUA, Federatia Rusa, China, Marea Britanie si Franta).

Crearea Organizatiei Natiunilor Unite a fost unul din rezultatele cele mai importante ale celui de-al doilea razboi mondial.
Pregatirile pentru înfiintarea ONU s-au desfasurat înca din primii ani ai razboiului.
Semnând la 1 ianuarie 1942 „Declaratia luptei comune împotriva tarilor Axei” reprezentantii a 26 de state din coalitia antihitlerista au folosit denumirea de „Natiunile Unite”, spre a desemna aceasta alianta, denumire trecuta apoi noii organizatii internationale.
La Conferinta de la Moscova din octombrie 1943 la care au luat parte ministrii afacerilor externe ai URSS, SUA si Angliei, s-a adoptat o declaratie cu privire la securitatea generala, ulterior la aceasta aderând si China. În declaratie se prevedea ca, în termenul cel mai scurt, va trebui înfiintata o organizatie internationala universala, întemeiata pe principiul egalitatii suverane, care sa cuprinda toate statele.
În decembrie 1943 la Conferinta de la Teheran unde au participat sefii de guvern ai URSS, SUA si Anglia, s-au reafirmat scopurile si principiile preconizatei organizatii.
La Dumbarton Oaks, în SUA, si la Ialta, în URSS, s-au aprofundat principiile care vor calauzi organizatia. Astfel a fost elaborat primul proiect de statut numit „Propuneri pentru înfiintarea unei organizatii internationale universale”, si s-a rezolvat problema procedurii de vot în Consiliul de Securitate, recurgându-se la principiul unanimitatii membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate pentru problemele de fond.
Carta Natiunilor Unite s-a adoptat la Conferinta de la San Francisco din 25 aprilie 1945 - 26 iunie 1945.
Prima sesiune a Adunarii Generale s-a desfasurat între 10 ianuarie si 14 februarie 1946 în cladirile Colegiului Hunter din Lake Succes, lânga New York.
Organizatia Natiunilor Unite are o organizare complexa, baza formând-o cele sase organe principale create prin Carta, respectiv Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie, Secretariatul. Exista, de asemenea, numeroase organe subsidiare ale ONU. Acestea pot fi înfiintate de catre organele principale dupa necesitati, ajutând organele principale în atributiile lor si având o competenta delegata de la organul principal.
Adunarea Generala este organul principal care cuprinde reprezentanti ai tuturor statelor membre. Fiecare stat membru are dreptul sa trimita 5 reprezentanti pe lânga care pot fi afectati 5 supleanti, consilieri, experti etc, dar nu are drept decât la un singur vot.
Sesiunile ordinare în care lucreaza Adunarea Generala se convoaca de regula odata pe an în a treia marti din luna septembrie si continua, de regula, pâna în a treia saptamâna din decembrie. Pe lânga aceste sesiuni ordinare pot avea loc si sesiuni extraordinare sau extraordinare de urgenta.
La începutul fiecarei sesiuni, adunarea alege un presedinte si 17 vicepresedinti. Lucrarile sunt conduse de Comitetul General al Adunarii Generale compus din Presedinte Adunarii Generale, vicepresedinti Adunarii Generale si presedintii Comitetelor principale .
Limbile oficiale sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa, chineza, iar ca limba de lucru este si araba .
Una din cele mai spinoase probleme care s-a ivit în timpul negocierii Cartei ONU a fost pusa de statutul Consiliului de Securitate.
Adunarea Generala fiind organul de deliberare si recomandare a ONU, era necesara crearea unui organ cu putere de actiune, cu putere de a decide masuri de constrângere si a le întreprinde. Cum puterea cu care va fi investit astfel acest organ era evident crescuta fata de celelalte organe ONU, tarile care au participat la crearea ONU au încercat sa îsi asigure un loc preponderent în acesta.
Formula de compromis la care s-a ajuns în crearea Consiliului de Securitate o reprezinta împartirea membrilor sai în membrii permanenti si nepermanenti. Astfel, din cei 15 membrii ai Consiliului, 5 sunt permanenti, reprezentând Anglia, China, Franta, Federatia Rusa si SUA, iar restul de 10 fiind alesi de Adunarea Generala pentru un mandat de 2 ani. În contextul actual aceasta solutie începe sa îsi arate neajunsurile, unele state datorita pozitiei lor câstigate revendicând un loc permanent în Consiliul de Securitate si inerent privilegiile pe care le include acesta. Astfel, Japonia si Germania, fiind doua dintre cele mai mari puteri economice ale lumii si-au aratat aceasta intentie, nefiind de altfel singulare, daca ar fi sa dam exemplul pretentiilor si numai ale Indiei si Pakistanului care insista pe importanta lor strategica, ca noi puteri nucleare.
Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanenta, fiecare stat membru al Consiliului având un reprezentant permanent la sediul Organizatiei.
Conform art. 29 din Carta ONU Consiliul de Securitate si-a creat organe subsidiare Comitetul de experti pentru studierea problemelor de procedura si Comitetul cererilor de admitere de noi membri . Pot fi constituite si Comitete ad-hoc. Grupuri de Lucru ale Consiliului de Securitate sunt instituite pe probleme generale dar mai ales asupra sanctiunilor.
Consiliul de Securitate adopta hotarârile, în problemele de fond, cu votul afirmativ a 9 membri, printre care voturile concordante ale membrilor permanenti, potrivit regulii unanimitatii membrilor permanenti. În problemele de procedura, hotarârile se adopta cu voturile a 9 membri, oricare ar fi ei, permanenti sau nepermanenti. Partile angajate într-un diferend supus Consiliului spre a fi rezolvate pe cale pasnica se vor abtine de la vot conform Cartei ONU.
Important de subliniat în legatura cu sistemul de exprimare a votului în cadrul Consiliului de Securitate este si faptul ca votul negativ al unui stat membru permanent al Consiliului de Securitate se poate exprima fie printr-un vot contra, fie prin neparticiparea sa la lucrarile Consiliului, asa-zisul vot de fapt. În urma unei îndelungate practici, abtinerea de la vot a unui membru permanent nu este socotita ca echivalând cu un vot negativ, hotarârea astfel adoptata fiind valabila. Aceasta practica a creat o norma cutumiara recunoscuta ca atare si de Curtea Internationala de Justitie.
Consiliul de Securitate este un organ politic si nu unul judiciar, el nefiind chemat sa solutioneze pe cale judiciara diferendele dintre state. Fiind sesizat si constatând ca diferendul dintre state pune în pericol pacea si securitatea internationala, Consiliul examineaza problema în fond si decide masurile care sunt necesare pentru rezolvarea acesteia .
Consiliul de Securitate se poate reuni, daca considera util, în orice alt loc decât la sediu.
Orice membru al ONU care nu este membru al Consiliului de Securitate poate sa participe, fara drept de vot, la dezbaterile acestuia când apreciaza ca interesele acestui stat sunt în special afectate. De altfel, statele, atât cele membre cât si nemembre ale Organizatiei sunt invitate sa ia parte, fara drept de vot, la discutiile din Consiliul de Securitate când sunt parte la diferendul examinat de Consiliu.

Surse:

- EUobserver
- Der Standard
- CTK
- Grigore Geamanu, Drept international contemporan, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975
- Martian I. Niciu, Viorel marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purda, Culegere de documente de drept international public, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997
- Petre Barbulescu, Ionel Closca s. a., Dictionar Diplomatic, Editura Politica, Bucuresti, 1979
- Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Drept international public, Editura „Sansa”, Bucuresti, 1997
- Ionel Closca, Ion Suceava, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1995

Opinia dumneavoastra !!!

A se vedea:

- Organizatia Natiunilor Unite
- Consiliul de Securitate al ONU
- Membrii Consiliului de Securitate ONU
- Regulile de procedura ale Consiliului de Securitate al ONU
- Structura Consiliului de Securitate al ONU
- Carta ONU
- Misiunea permanenta a Romaniei la ONU
- România în Consiliul de Securitate al ONU
- Site Benita Ferrero-Waldner
- Curriculum Vitae Benita Ferrero-Waldner
- Discurs Benita Ferrero-Waldner - Europa ca actor global
- A world player - The European Union’s external relations
- Comisia Europeana - Relatii Externe
- Uniunea Europeana - Politica Externa si de Securitate Comuna
- Legislatia comunitara privind relatiile externe