La sfarsitul
acestei saptamani a avut loc la Manchester reuniunea ministrilor
de finante UE. Pe agenda de discutii capul de afis l-a avut problema
cresterii pretului petrolului, cetatenii europeni fiind loviti
in ultimul timp de un adevarat val de scumpiri in domeniu.
Dupa discutiile avute, ministrii de finante au cerut Organizatiei
Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC) sa-si creasca productia
iar companiilor petroliere sa dirijeze mai mult din fonduri catre
investitii, acestea fiind vazute, cel putin pe termen scurt, drept
solutii pentru criza din domeniu.
Ajutorul financiar oferit de Uniune reconstructiei in teritoriile
palestiniene precum si combaterea finantarii organizatiilor teroriste
au constituit si ele subiecte in dezbatere.
In afara celor de sus s-a mai discutat si cu privire la incalcarile
de catre tarile UE a regulilor euro, Portugalia fiind somata sa
ajunga in 3 ani la un deficit bugetar compatibil cu angajamentele
pe care le are fata de zona euro.
Problema incalcarii Pactului de Stabilitate al euro, asa cum este
numit setul de reguli pe care un stat membru al zonei euro trebuie
sa le indeplineasca, este una ce revine des in atentia oficialilor
europeni. De vina sunt statele membre care au dificultati in a
respecta mai ales limita de maximum 3% din PIB deficit bugetar.
In afara Portugaliei, acum luata in vizor, s-au mai "evidentiat"
prin incalcarea Pactului atat tari membre de categorie "medie",
precum Grecia, care a fost implicata si intr-un scandal privind
unele rapoarte false transmise catre UE, dar si unele de categorie
"grea", respectiv Franta si Germania.
Incalcarea regulilor euro duce la acuzatii reciproce, statele
prinse in ofsaid strigand ca reglementarile comunitare sunt gresite
si ar trebui schimbate, oficialii europeni se plang ca desi aceste
tari incalca in mod repetat prevederile comunitare inca nu au
fost penalizate iar membrii "cuminti" bineinteles ca
nu le convine nici lor sa faca eforturi pentru pastrarea limitelor
stabilite iar altii sa le incalce. Ajuns in acest fel un punct
sensibil in cadrul UE, oricand un stat membru ia o masura susceptibila
de a duce catre o crestere a deficitului acesta devine foarte
atent sa nu-si puna in cap colegii de Uniune sau oficialii de
la Bruxelles.
Un exemplu relativ la cele spuse mai sus il reprezinta initiativa
Frantei, Italiei, Spaniei, Suediei si Marii Britanii cu privire
la sponsorizarea activitatii International Finance Facility of
Immunisation (IFFI).
IFFI va transmite catre Alianta Globala pentru Vaccinuri si Imunizare
fonduri in valoare de aproape 4 miliarde de dolari.
Initiativa statelor membre UE este laudabila, numai ca ce te faci
cu o astfel de suma imensa adaugata la cheltuielile bugetare ale
tarilor participante la program, nu va duce la o crestere a deficitului
si astfel la un nou conflict cu UE ? Se pare ca nu, deoarece Comisia
Europeana deja a anuntat ca aceste fonduri nu vor fi luate in
calcul la monitorizarea deficitului bugetar national.
Unul dintre sustinatorii acestei initiative a fost chiar ministrul
de finante britanic, cel ce a si prezidat Consiliul Ecofin si
care s-a aratat convins ca noile programe ale Aliantei vor salva
cinci milioane de persoane in urmatorii zece ani.
Cum Alianta este un parteneriat public-privat, pe langa fondurile
provenite de la state ea va primi finantare si din partea unor
asociatii sau persoane private, evidentiandu-se in acest sens
Bill Gates care s-a angajat sa trimita in urmatorii 10 ani 750
de milioane de dolari.
SUA, una dintre cele mai puternice si bogate tari ale lumii a
decis sa nu sprijine noua initiativa in domeniul vaccinarii. |
Sistemul
monetar international instituit la Bretton Woods, la sfârsitul
celui de-al doilea razboi mondial în care dolarul SUA a
fost si continua sa fie o moneda dominanta, s-a impus în
anii `50 si s-a consolidat în anii `60. Ca urmare a costului
ridicat al finantarii de catre SUA a razboiului din Vietnam inflatia
a explodat violent. În anul 1968, reevaluarea marcii germane
si devalorizarea francului francez au amenintat stabilitatea celorlalte
valute europene. În aceasta situatie, Pierre Werner a prevazut
un plan în trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare
în 10 ani. Datorita climatului neprielnic si pe plan intern
CEE si international, acest plan nu a putut fi dus la îndeplinire.
Urmatorul pas în cautarile Europei vizând stabilitatea
monetara si valutara a venit odata cu crearea Sistemului Monetar
European (SME) .
Consiliul European de la Bremen (Germania), din iulie 1978, a
decis crearea SME, iar în decembrie 1978 au fost adoptate
regulile de functionare ale acestuia, formalizarea juridica fiind
facuta sub forma unui acord între bancile centrale.
SME a fost construit pe conceptul cursurilor de schimb stabile,
dar ajustabile. Toate valutelor celor 9 state membre la acea data,
cu exceptia lirei sterline britanice, au fost încorporate
în sistemul de schimb. Cursurile de schimb bilaterale nu
puteau sa depaseasca o marja de 2,25% . A fost creata o „unitate
monetara europeana de schimb” (ECU) compusa dintr-un „cos”
ce continea un numar de unitati monetare ale tarilor membre, ponderea
fiecareia fiind data de forta economiei nationale a tarii respective
si de locul pe care aceasta îl ocupa în sistemul intracomunitar.
în 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au
dat unda verde pentru crearea unui Comitet însarcinat cu
prefigurarea Uniunii Monetare, condus de Jacques Delors. Raportul
care a fost prezentat de acesta a propus un plan de tranzitie
la Uniunea Economica si Monetara (UEM) în trei etape.
L a Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat (TUE), care
a constituit baza trecerii la UEM si au fixat termenul limita
de lansare a monedei unice în 1999.
La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizarii
unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat
la Organizatia Internationala pentru Standardizare. Creatorii
simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon si de la
prima litera a cuvântului Europa; acesta este taiat de doua
linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).
La data de 2 mai 1998 Uniunea Europeana a selectat tarile care
urmau sa participe la EURO dupa o analiza asupra felului cum aceste
tari au îndeplinit urmatoarele criterii de convergenta:
- inflatia sub 3%;
- rata dobânzilor pe termen lung sub 8,5%;
- deficitul bugetar sub 3% din PNB;
- gradul de îndatorare guvernamentala sub 6% din PNB;
- valuta nationala sa faca parte din SME minimum 2 ani.
Potrivit Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire
la Supravegherea Politicilor bugetare si Supravegherea si Coordonarea
Politicilor Economice, statele incluse urmau sa înainteze
Consiliului si Comisiei Europene periodic, rapoarte privind urmatoarele
domenii:
- obiectivele pe termen mediu privitoare la pozitia bugetara;
- proiectiile cu privire la dezvoltarea economica si a principalilor
indicatori economici, care sunt relevanti pentru realizarile programului
de stabilitate;
- descrierea masurilor de ordin bugetar si economic pentru realizarea
obiectivelor programului de stabilizare;
- analizarea schimbarilor în pozitia bugetara si a îndatoriri
statului, survenite prin influenta produsa de trendul indicatorilor
economici cuprinsi în diversele proiectii prezentate de
statele membre.
TUE a sugerat instituirea UEM în trei faze.
Faza 1(1992-1993)
A fost gândita ca o consolidare a statu-quo.
Prioritatea în aceasta faza este data îndeplinirii
conditiilor de convergenta monetara si bugetara. Sunt stabilite,
astfel, patru criterii de convergenta:
- stabilitatea preturilor, în sensul ca rata inflatiei nu
trebuia sa depaseasca cu mai mult de 1,5% din media celor trei
state cu cea mai mica inflatie;
- rata dobânzii nu trebuia sa varieze cu mai mult de 2%
fata de media celor trei state cu cele mai scazute rate ale dobânzilor
pe termen lung;
- deficitul public al tarilor participante nu trebuia sa depaseasca
3% din PIB, iar datoria publica sa fie mai mica decât 60%
din PIB;
- stabilitatea ratelor de schimb, care trebuiau sa se mentina
în interiorul marjei de fluctuatie autorizate.
Faza a II-a (1994-1999)
Aceasta faza a dus la stabilirea noilor structuri ale UEM, respectiv:
- Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt pe
Main, care sa asigure tranzitia la Banca Centrala Europeana, Sistemul
European al Bancilor Centrale si moneda unica; IME era format
din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor UE.
- Banca Centrala Europeana (începând cu iulie 1998)
înlocuieste treptat IME si va forma, împreuna cu bancile
nationale, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Acest
model al BCE se inspira din modelul federal al Bundesbank care
decide politica monetara pusa apoi în practica de bancile
centrale ale landurilor.
Faza a III-a. Transferul responsabilitatilor
Aceasta faza consta, practic, în fixarea irevocabila a ratelor
de schimb si introducerea monedei unice, care s-a realizat începând
cu 1999. În timpul unei perioade de tranzitie de trei ani
(pâna la 31 decembrie 2001), monedele nationale au fost
înca schimbate contra monedei unice, în acest timp,
BCE si SEBC (pietele financiare) vor functiona dupa moneda unica,
persoanele fizice si întreprinderile folosind înca
paritatea euro-moneda nationala.
La 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial euro în 11 state membre
UE: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia intra la începutul
2001.
Între l ianuarie si l iulie 2002 a fost o noua perioada
de tranzitie, în timpul careia monedele nationale au fost
retrase de pe piata. Începând cu data de l iulie 2002,
moneda unica euro a fost singura acceptata pe piata europeana. |
